Poveste de (fiecare) Crăciun

Atât cât firul memoriei îmi permite să-mi amintesc despre Crăciun, frumuseţea ritualică a pregătirilor întâmpinarii Naşterii Domnului a fost, în casa mea, mereu prilej de bucurie.

Primele amintiri se pierd undeva în anii copilăriei inocente în care credinţa în Moş Crăciun era solidă şi de necontestat şi şi-au păstrat prospeţimea, cu siguranţă, numai datorită repetării lor cu statornicie şi fără concesii făcute vremurilor mai mult sau mai puţin favorabile păstrării tradiţiei.

Aşadar de acolo de unde încep să fiu eu însămi conştientă de măreaţa întâmplare a Crăciunului prin participarea personală la întâmpinarea sa, amintirile sunt clare şi ordonate:

Primul eveniment era procurarea unui brad mare şi adevărat, care să se potrivească dimensiunii camerei în care era instalat în fiecare Ajun, la loc de cinste. Asta nu era simplu deloc, mai cu seamă în acele vremuri de asiduă încercare a regimului de a ne face să uităm obiceiuri străvechi şi de a le înlocui cu false închipuiri desenate de minţile diabolice ale celor care ne conduceau.  Ei vroiau să îl transforme pe Moş Crăciun în Moş Gerilă, bradul de Ajun în brad de Anul Nou, colindele de Naşterea lui Isus în cântece patriotice şi pe noi în nişte păpuşi defecte fără trecut şi fără credinţă. Nu au reuşit, şi pentru asta trebuie să-i mulţumesc necontenit Domnului.

Deci procurarea bradului era primul pas, deloc uşor, deoarece în mod deliberat brazii apăreau în pieţe dupa Crăciun. Totuşi, ca un popor cu gene de corupţie ce suntem, mereu se găsea, mai ascuns vederii sau mai timid, câte un negustor care îţi şoptea pe stradă numai ca o părere: “Nu vreţi un brad clasa întâi? Haideţi să vi-l arăt!” şi dacă aveai curajul să crezi că omul era un simplu vânzător suficient de lacom cât să-şi rişte pielea pentru comerţul început înainte de semnalul dat de mahării comunişti, îl urmai. Aşa au făcut şi părinţii mei an de an şi aşa am avut brad împodobit în fiecare seară de Ajun a vieţii mele!

Onoratul şi mult vânatul oaspete îşi petrecea apoi câteva zile în curtea casei, ascuns privirilor prea curioase ale unor eventuali trecători interesaţi de capra vecinului şi desfătându-şi cetina cu fulgii de nea care, în acele vremi, încă se porneau la timp ca să fie sărbatorile albe şi normale.

Cumva, în urma intervenţiilor tehnice ale Tatei sau Bunicului, Măria Sa Brăduţul apărea ca prin farmec pe 24 decembrie în sufrageria dezmorţită cu greu de focul care, vă amintiţi, abia pâlpâia in sobe, gata-gata să se stingă la orice adiere. Nu era presiune la gaze.

Apoi urma expediţia fermecată în cămară, expediţie la care mi-au trebuit ceva ani ca să-mi fac curaj să particip! Iniţial era doar Tata care pătrundea acolo, eu rămâneam afară, cu un amestec de teamă  şi curiozitate, aşteptând comorile. De fapt nu era cămară, ci ….. cămara din spatele cămării, o încăpere mică şi camuflată privirii de o uşă din zid, despre care auzisem poveşti cum că ar fi servit drept adăpost pe timpul războiului.

În fine, de acolo Tata îmi înmâna ceremonios cutii şi cutiuţe, pachete şi punguliţe, vechi şi prăfuite dar cumva mereu noi, fascinante prin conţinutul lor fermecat.  Purtate cu grijă pe braţe până în sufragerie, aceste minunate cutii ale Pandorei aterizau pe masă şi pe podea, de acolo începând una din marile desfătări ale copilăriei mele:  stergerea de praf şi deschiderea fiecăreia dintre ele, revederea anuală cu fiecare globuleţ, bucuria redescoperirii fiecărei figurine uitate, inventarierea meticuloasă a bogăţiilor ascunse timp de 12 luni şi mai ales sentimentul indescriptibil de aavea în faţă un obiect cunoscut dar care mereu părea complet nou, tocmai prin absenţa sa din faţa ochilor mei în restul anului.

Baloane de sticlă fină pictate cu măiestrie, ţurţuri  şi păsări de sticlă (cu zeci de ani mai bătrâne decât mine!!!!), conuri de brad, nuci învelite în poleiala rarelor ciocolate primite pe atunci de la Moş,   lumânărele delicate cu picioruş de metal ca un clips pentru prinderea de crengile bradului, steluţe cu sclipici, beteală de argint şi clopoţei cu glas cristalin… ce altceva să-ţi doreşti mai mult? Aş fi putut sta ore în şir în faţa acestor obiecte nepreţuite, admirându-l pe fiecare, ascultând povestea lor, minunându-mă de fiecare licărire, ca şi cum ar fi fost prima data când le vedeam. De fiecare data era ca prima dată! Şi ăsta era miracolul!

Ultima desfăcută şi cea mai mică dintre cutii adăpostea alte două mari comori: vârful de brad, decanul de vârstă al tuturor obiectelor, şi instalaţia de pom, un şirag preţios de steluţe delicate legate între ele cu un firicel subţire care, când era legat la priză, le dădea brusc viaţă şi le făcea să strălucească la fel ca stelele adevărate. Ce minune!

Când în sfârşit fiecare dintre cele enumerate mai sus îşi găsea locul potrivit printre crengile bradului, cutiile goale erau închise şi puse la loc, până în ziua când urmau a redeveni adăpost globuleţelor, dar la ziua aceea nu mi-a plăcut niciodată să mă gândesc…..

Apoi începea aşteptarea. Pentru mine. Ceilalţi aveau încă multă treabă, casa trebuia dereticată încă odată, sarmalele fierbeau, cozonacii creşteau în tăvi şi în rugăciunile Bunicii să nu se stingă gazele, Bunicul aştepta la o coadă lungă pâinea, Mama şi Tata aveau drumuri de făcut până la lăsarea serii.

Următoarea amintire este legată de noaptea de Ajun, în care mereu îmi propuneam să rămân trează până la venirea Moşului dar în care, desigur, mereu adormeam, urmată de dimineaţa Crăciunului, când mă trezeam invariabil în sunetele colindelor pe care Tata avea întotdeauna grijă să le pună să cânte in surdină la magnetofonul din sufragerie.

Timpul a trecut de atunci şi viaţa odată cu el, mulţi dintre cei care cândva îmi făceau Crăciunul frumos s-au dus dincolo, la stele. Totuşi, prin nu ştiu ce mecanism magic, aceasta rămâne pentru mine cea mai frumoasă sărbătoare din lume.  Pregătirile pentru întâmpinarea Naşterii Domnului mi-au rămas în sânge, le-am preluat cumva din mers de la bătrânii mei, fără să mă gândesc, ca pe ceva ce se transmite în mod firesc de la o generaţie la alta. Poate le-am mai adăugat ceva de la mine sau poate am mai uitat câte un amănunt din ceea ce făceau ei, dar obiceiul îl am în mine ca pe ceva sfânt, şi cred că aşa va fi câtă vreme eu voi fi pe aici.

Bradul de Crăciun îmi aduce aceeaşi bucurie ca în copilărie şi, cu toate că vremea aceste sărbatori este pentru totdeauna legată de plecarea unora dintre cei mai apropiaţi oameni  (la gătitul bradului, odată, a plecat Bunica iar la strânsul bradului, mai târziu, a plecat Tata), nimic nu mă poate opri în continuarea acestei tradiţii minunate. Este, cumva, ocazia de a redeveni copil, de a uita relele şi de a-mi aminti cele bune, este timpul dăruirii şi iertării, timpul de a fi cu cei dragi de aici şi de a nu-i uita pe cei dragi de dincolo.

The King’s speech

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am avut parte de un discurs al Regelui.

După nenumărate certuri, contraziceri, găleți cu noroi aruncate în diverse direcții, vorbe goale ale unor capete goale și vorbe de duh ale unor cetățeni cu coloană vertebrală, cumva, surprinzător, dar totuși real, Parlamentul României l-a invitat pe Majestatea Sa să se adreseze neamului Său. Probabil că unii (puțini) dintre cei în puterea cărora a stat decizia au acționat în virtutea unor principii morale iar alții (mai mulți) au reacționat la îndemnul unor consilieri cu cap. Cert este că ceea ce s-a petrecut pe 25 octombrie 2011 la Parlament a adus României o bilă albă care să mai învioreze înnegurarea și încrâncenarea celor petrecute în ultimii 10, 20, 40, 60 de ani…

A fost un moment de pace, de ascultare, de respect, de ținerea respirației, de simplitate, bun gust și multă modestie.

Nu știu ce au simțit cei prezenți în sală. Știu că eu, în fața unui ecran de televizor, m-am simțit ca un elev de școală primară ascultând cu inima cât un purice vorbele simple dar încărcate de mesaje ale unui dascăl blând, plin de prestanța vârstei, experienței și dragostei față de o țară care l-a iubit și l-a urât, care l-a îmbrățișat și l-a respins, care a fost și nu a fost a lui.

Am văzut un Om pe al cărui chip se poate citi harta unei vieți lungi și complicate, care l-a ridicat în vârf pentru ca apoi să-l trântească brutal la pământ. Am văzut un supraviețuitor, un temerar, un luptător cu arme fără tăișuri, un român mai român decât marea majoritate a românilor. Vorbele Lui rostite cu glasul scăzut al celor 90 de ani de viață au fost un mesaj pe înțelesul oricui vrea să ințeleagă. Fraze simple dar extrem de exacte ne-au povestit câte ceva important din istoria noastră trecută  și ne-au sfătuit cu privire la istoria noastră viitoare. Gesturi stângace au arătat câtă modestie poate exista într-un Rege care și-a îndeplinit o datorie de onoare, de a vorbi, după o viață de tăcere impusă, poporului pe care îl iubește.

Mi s-au întipărit în minte câteva cuvinte care nu mai dispar de acolo, mi s-au lipit de retină câteva imagini greu de șters vreodată.

Regele crede ca România a evoluat.

Regele crede în puterea noastră de a redeveni demni.

Regele ne atrage atenția la pericolele democrației prost înțelese, la faptul ca politica poate aduce prejudicii cetăţeanului, dacă este aplicată în dispreţul eticii, personalizând puterea şi nesocotind rostul primordial al instituţiilor Statului.

Regele vorbește despre începuturi de prosperitate și încercări de a ne face datoria.

Regele subliniază cât de importante sunt educația, sănătatea, infrastructura.

Regele este mâhnit că mulți dintre români trebuie să treacă prin situații înjositoare.

Cu delicatețe și fără jigniri, Regele a atins toate punctele sensibile și nerezolvate ale zbuciumatei Românii în care trăim. Accentul suprem însă eu l-am simțit într-un singur cuvânt: MÂHNIT. Regele este mâhnit. Pentru ceea ce se întâmplă aici, cu noi, în secolul XXI…

Regele a vorbit. A fost aplaudat. S-a văzut stinghereală și modestie în gesturile sale. M-au impresionat ochii senini și parcă puțin mirați care priveau spre auditoriul ridicat în picioare. Apoi în sus, parcă spre Dumnezeu.

Și m-a mai impresionat neclintirea de pe chipul Său.

Neclintirea unui Om care, după atâtea palme primite de-a lungul istoriei, a avut mereu tăria de caracter, perseverența și credința de a-și întoarce și celălalt obraz către români. Rămâne de văzut însă dacă mai merităm…..

Rapsodii de toamna

“A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.
………………………..
Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Îşi îndreaptă talia.

……………………………………..

Dar deodată, pe coline
Scade animaţia…
De mirare parcă-şi ţine
Vântul respiraţia.

Zboară veşti contradictorii,
Se-ntretaie ştirile…
Ce e?… Ce e?… Spre podgorii
Toţi întorc privirile.

Iat-o!… Sus în deal, la strungă,
Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,

S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor…

Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.
. . . . . . . . . . . . . .”

Si așa zburlită și urâcioasă, tot Dumneai, Toamna, umple grădinile, piețele și cămările noastre de frumuseți și bunătăți. Căci să fim sinceri, fără accentul final pus de Ea cu soare dulce amestecat cu brumă argintie și un strop de vântișor, nici dovlecii nu și-ar căpăta straiele aurii și gustul mieros, nici gutuile nu ar prinde parfum de rai, nici merele nu și-ar arăta culoarea deplină și aromele mustoase și nici strugurii nu ar avea acel nu-știu-ce care îi face să fie mai dulci și mai arătoși decât frații lor culeși prea din timp! Ce să mai vorbim de ardeiașii îmbrăcați in costumele lor colorate, demne de carnavalul de Rio, veseli la trup și arțăgoși la gust, așteptându-și rândul la intrarea în borcane! Mai avem de văzut ghebele, care se pare că încă dormitează în stadiul de spori pe sub frunze aurite, visând să-și primească porția de ploaie ca să-și dea drumul la viață!

comori intr-o boabă de cafea

Multe dintre darurile neprețuite ale copilăriei le-am uitat. Cred că nu sunt singura. Graba de a crește mari, pe care cândva credeam, cu inocența vârstei respective, că o putem controla, s-a dovedit a fi …. de necontrolat, ea chiar există, totul este grabă, un iureș de zile-luni-ani-decade care ne poartă din prima clipă de viață spre finalul care, zic unii înțelepți, este singura certitudine  a vieții insăși.

Dar nu aveam de gând să filozofez. Ziceam că multe dintre amintirile copilăriei sunt șterse sau duse. Unele însă, se pare, sunt numai adormite. Și ceva, un gest, o imagine, un parfum, le pot reînvia câteodată. Cum ar fi, în cazul de față, trecerea întâmplătoare pe lângă un magazinaș dintr-o mică piață bucureșteană de unde răzbătea îmbătător miros de cafea bună și proaspăt prăjită.

M-am trezit brusc pe băncuța verde din curtea casei părintești, lângă Bunica-Mamama care macină boabe fermecate într-o râșniță galben-arămie ținută cu strășnicie în poala capodului de diftină și manevrată tot cu strășnicie într-o mișcare neobosită de rotație, însoțită de scrâșnetele boabelor torturate înăuntru și transformate astfel în miliarde de particule minuscule,  menite a ne umple nările de arome divine și, la scurt timp dupa aceea, a ne desfăta papilele gustative într-un mod în care puține alte licori din lumea asta pot să o facă.

Asta pentru că după procesul de transformare din boabe în pulbere fină urmează, după cum știți, tortura finală prin opărire (la foc mic, cu ochii pe ibric, până face spume și se (bos)umflă doar atât cât sa nu dea pe-afară și să nu apuce bobițele să se răzbune pentru toate cele la care au fost supuse până acum prin răbufnirea din recipient însoțită de teroarea oricărei gospodine: spălarea aragazului după furtuna din ibric!).

Apoi caimacul luat cu lingurița cu coadă lungă (pe care eram mereu certată daca o împrumutam în orice alte scopuri fără legătura cu Domnia Sa Cafeaua) și literalmente depus cu pioșenie pe fundul ceșcuțelor (să fie „bune de întors”, chiar dacă nimeni din familie nu se pricepea la cititul în cafea). Apoi greaua așteptare până se limpezea licoarea fermecată și, final apoteotic, transferarea cu grijă și răbdare de alchimist în cești. De aici mai departe știți, nu? Nu cred, pentru că nu semăna cu ce facem noi azi, în graba secolului plin de viteze nejustificate. Nu semăna chiar deloc!  Mai întâi cafeaua stătea un picușor acolo, formând desene efemere de caimac ridicat dintr-o dată la suprafață, primă sursă de presupuneri futuriste ale participanților la ritual. Tot în acest timp, duhuri parfumate se ridicau din ceșcuțe croindu-și drum spre nu știu unde și amplificând dificultatea așteptării care, în fine, lua sfârșit odată cu prima sorbitură, și ea ritualică, parcă dată cu încetinitorul, spre a face cunoștință în mod treptat și  subtil între cele două părți implicate, Cafeaua și băutorul Ei. Nici de aici încolo nu avea loc nici un fel de grabă, ritualul decurgea încetișor și firesc, presărat cu discuții care mai de care mai pline de interes, filozofii de viață și rețete de bucate ce urmau a fi puse în practică în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat.  

Azi toate astea sunt poveste, în iureșul care ne învârtește din ce în ce mai rapid. Azi aruncăm în grabă câteva măsuri de cafea din pachetul cumpărat din supermarket în aparate care mai de care mai sofisticate, turnăm apă și ne lăsăm pe mâna tehnologiei să facă ea ce-o ști cu ingredientele numai să ne producă repejor licoarea fără de care nu putem să ne începem ziua. La final rezultă ceva ce numim cafea și care este băută cu graba cu care a fost făcută……  Nici un sentiment, nici o implicare, nici un contact subtil cu materia fermecată. Încă un aspect al modernității pe care, nu știu de ce, încep să o desconsider cu fiecare clipă care trece. Așadar ca un semn de protest, mi-am luat râșnita mea manuală, dupa ce am descoperit în București un magazin cu cafea de tradiție și, de câte ori am ocazia, mă delectez cu cafea proaspăt prăjită și proaspăt râșnită și mă fac că nu observ în ce secol trăiesc!

savoare de toamna

Asa cum zice vorba din batrani, racii sunt buni de mancat in lunile al caror nume, in limba noastra, contine litera “r”: adica din septembrie pana in aprilie.

La inceput de octombrie i-am descoperit cu bucurie si prin pietele noastre de peste. De acolo pana in farfurie nu au fost decat cativa pasi!

revelatie

Ce sentiment minunat! Nu sunt doar eu asa! Nu am innebunit de tot! Cata vreme se mai gaseste cate un exemplar similar, mai e o sansa sa cred ca nu sunt complet pe dos!

Nu mai vreau sa vad ce e in jur, am vazut destul, am incercat destul sa spun ceva, sa fac ceva, sa schimb ceva. Nu a mers.

Nu mai vreau sa aud ce se petrece pe aici, am auzit destul, poate chiar mai mult decat urechile mele si importanta parte a corpului meu aflata intre ele au auzit. Gata, nu mai pot.

Nu mai vreau sa vorbesc despre ceea ce nu mai vreau sa vad si sa aud, vreau sa vorbesc cand vreau eu,  cu cine vreau eu si despre ce vreau eu, despre ceea ce este pentru mine important si interesant, chiar daca asta inseamna a vorbi despre ciuperci, padure, ceara de albine sau paine de casa. Sau despre cum s-ar putea  trai undeva departe, intr-un colt de munte neumblat de oameni, sau  intr-o padure de nu stiu unde sau intr-un catun cu 2 case.

Stiu, veti spune deja ca tot ce afirm acum anuleaza definitiv primul paragraf, care exprima bucuria de a crede ca nu am luat-o razna. Ei bine, nu-i asa. De fapt, fiecare crede ce vrea. Eu totusi mai cred inca in faptul ca a te simti altfel nu este neaparat egal cu a fi nebun de legat.

A fi altfel este, intr-adevar, o experienta deloc placuta la inceput. Si inceputul poate dura ani, poate zeci de ani sau o viata, in fine, atata cat trebuie fiecaruia sa priceapa ca in fond nu suntem toti facuti la fel (Doamne, multumesc pentru asta!) si nu trebuie sa ne simtim ciudat ca nu ne plac aceleasi  obiceiuri / haine / glume / ocupatii care plac marii majoritati.

Si mai ales ca nu trebuie sa acceptam ceva ce nu convine principiilor noastre numai de dragul de a fi in rand cu restul lumii, de a fi acceptati de o societate pe care in fond o dezabrobam sau de a castiga sau pastra o relatie.

A fi altfel aici si poate si altundeva inseamna adesea zambete de compasiune, cuvinte de ocara sau respingerea mai mult sau mai putin mascata din partea celor care detin avantajul majoritatii. Inseamna sa vezi cum amici si cunostinte se „retrag” din viata ta invocand sau nu motive imaginare, inseamna sa te simti ca intr-o cusca la o petrecere unde se vorbeste despre hair-stylisti (adica frizer,  respectiv coafor), despre pantofi de firma sau shopping la Milano, inseamna sa infrunti o privire dispretuitoare cand afirmi ca-ti faci cumparaturile din piata si nu de la mall.

Mai inseamna sa te trezesti intr-o buna zi ca te simti atat de bine cu tine insuti si ca ai atatea lucruri care iti fac placere de facut, incat nu numai ca ai incetat sa duci dorul societatii, dar e chiar o tortura sa iesi din lumea ta pentru a face fata unor confruntari cu lumea de afara, care le are pe-ale ei si care merge mai departe pe fagasul de neclintit pe care componentii ei majoritari l-au creat si il mentin.

In plus, lumea ta e alcatuita NUMAI din cine si ce consideri tu ca merita a-si avea locul in ea. Lumea ta functioneaza pe principiile la care nu ai putut si nu ai vrut sa renunti, lumea ta are in ea foarte putinii oameni care chiar merita dragostea ta neconditionata, lumea ta iti ofera caldura si siguranta ca poti fi asa cum esti fara sa mai ai nevoie de mastile care odata te faceau placut si acceptat de ceilalti.

Partea mai grea este legatura care, cumva, trebuie mentinuta cu lumea de afara. Fiindca aceasta exista si va exista, este practic imposibil de rupt definitiv si maiestria supravietuirii ar consta, cred, in gasirea unei cai de minima comunicare necesara, atat cat trebuie, nici un strop mai mult. Eu inca o caut.

Pana una alta, fericirea zilei de azi este  faptul ca am mai descoperit niste oameni care simt la fel si care mi-au dat puterea si motivul sa scriu primul paragraf!

și tot nu reușesc să-mi fie dor de-acasă…..

La fel ca ultima dată, și ca penultima dată, precum și ca dățile dinaintea penultimei, nu reușesc să trăiesc și eu, ca tot omul normal, înălțătorul sentiment de bucurie a reîntoarcerii acasă dupa o vreme petrecută  altundeva, în cazul de față tot în  nord….. Nu reușesc și pace. Poate din noianul de poze pentru care golesc în ritm nebun bateriile aparatului foto se poate vedea de ce. Sau poate că nu se vede, poate că văd doar eu în mintea mea….. Ba nu, cred că vedeți și voi. Știu că nu e nimic fabulos în felul de a arăta al Finlandei, știu că, cel puțin teoretic, România ar câștiga oricând detașat un concurs de frumusețe in fața acestei concurente mai reci și mai întunecoase, dar totuși e ceva acolo mai presus de frumusețe…. e curățenie, e armonie cu natura, e grija față de tot ce e în jur, e înțelegerea profundă a faptului că natura, fie ea și una vitregă (cum e acolo mai mult de jumătate de an) e totuși izvorul vieții și fără ea nimic nu este. Ceea ce se pare că noi am uitat demult……

 

Vara

Din nou parcă prea repede, fără tranzitul de acomodare al primăverii prelungite de pe vremuri, vara a năvălit iar in casele, grădinile, piețele, câmpiile și sufletele noastre, fără să întrebe, cu siguranța unei doamne așteptate oricum și invocate în mai toate momentele de frig si zloată: “Nu mai vine odată vara aia……”.

Ei bine, iată , a venit, pomii au trecut brusc de la capoțelele transparent-verzui prin care ne arătau goliciunea lor sobră la hainele de paradă înfrunzite și la atacul cu înfloriri parfumat- răscolitoare de sensibilități histaminice. Explozii de salcâmi și tei in floare, trimițându-și polenul și miresmele răscolitoare întru trezirea la viață a gâzelor polenizatoare, câmpuri galben-albe de rapiță și grâu dintr-o dată parcă gata de secerat,  piețe pline brusc de toate semnele fructo-leguminoase ale Dumneai, Verii. Unde am fost când toate acestea au trecut prin celelate stadii firești ale evoluției lor de la verde la roșu-galben-portocaliu? Nu mai știu, timpul trece într-un fel pe care nu mai sunt capabilă să-l urmăresc, singurul sentiment de care rămân conștientă în fiecare an este uimirea care mă cuprinde  în fața recoltei apărute brusc , urmată, desigur, la foarte scurt timp, de cealaltă uimire, a …. dispariției minunilor efemere și înlocuirii lor cu alte minuni, tot efemere, care vin la rând în mod firesc și cronologic, urmând sa dispară și ele repejor.

Așa că tot ce-mi rămâne de făcut este să las mirarea la o parte (pentru că, totuși,  până acum ar fi trebuit să mă obișnuiesc cu mersul de supernovă al timpului) și să mă bucur (tot rapid, altfel nu se poate) de fiecare dintre ofertele Doamnei Vară, dumneaei fiind, ca noi toți, grăbită-foc (!) și doar într-o scurtă trecere pe aici și ducând cu ea, la plecare, toate minunățiile pe care tot ea le-a adus.

Ah, mi-am amintit totuși ceva, înainte să plece ne va și prăji un pic, ca să nu-i uităm veleitățile de Hefaistos și să nu ne pară chiar așa rău când va pleca.

Rusaliile

Sarbatoarea Rusaliilor mai este cunoscuta sub denumirea de Duminica Cincizecimii sau cea a Pogorarii Sfantului Duh , sau Duminica Mare, si este sarbatoarea anuala a pogorarii Sfantului Duh peste Sfintii Apostoli, carora le-a conferit puteri/daruri divine in vederea raspandirii in lume a cuvantului lui Iisus Hristos.

Sarbatoarea cade intotdeauna la 50 de zile dupa Paste sau la 10 zile dupa Inaltare, fiind una din principalele sarbatori ale verii, (dealtfel imparite in doua categorii: cu data fixa (Sanzienele si Sanpetru) si cu data mobila (Rusaliile)) .

Nu va minunati de stiinta mea, toate cele povestite le citii si eu la randul meu in cartea „Sarbatori si obiceiuri romanesti” a lui Ion Ghinoiu, din care va povestesc mai departe, spre stiinta! Si fiindca e frumos si interesant! Mai spune dumnealui ca numele de Rusalii este dat de fapt unui ciclu de sarbatori grupate in jurul celei numite popular Duminica Mare. Aici se termina sarbatorile cu data mobila, toate „aranjate” in functie de Paste.

Ciclul Rusaliilor se compune din 6 zile:

Mosii de vara (sambata cand se crede ca spiritele mortilor – care paraseau mormintele la Joimari (Joia Mare, cea dinaintea Pastelui, alta mare zi dedicata pomenilor si celor dusi dintre noi) – trebuiau sa se reintoarca la locurile vesnice). E sambata mortilor pe care romanii o cinstesc mai mult ca pe oricare alta, numind-o si Mosii de Rusalii, Mosii cei Mari sau Mosii de vara. E acea frumoasa zi de pomenire de care imi amintesc si eu putinele traditii care inca se mai tineau cand eram mica si Bunica se ocupa constiincioasa de fiecare data de sufletele celor plecati : strachioare cu mancare acoperite simbolic cu frunze de nuc, canute de lut cu vin (pelin , se spune, la aceasta sarbatoare) de ale caror tortite lega manunchiuri de cirese rumene si, desigur, colacei.

Duminica Mare, in care se duc la biserica spre sfintire frunze de nuc si flori si frunze de tei si soc, acesti copaci avand semnificatii deosebite in spiritualitatea romaneasca (Fiind un arbore sacru, nucul se spune ca poate fi semanat numai de pasarile cerului, omul poate numai sa il (re)planteze apoi; iar fructul sau, nuca, este o jertfa obligatorie pentru morti, precum graul alaturi de care este impartita intotdeauna in nelipsita coliva de pomenire).

Rusaliile (luni, marti si miercuri) si

Joia nepomenita , ultima joi din ciclul „Joilor Verzi” ( tot din Ghinoiu citez: „Joile după Paşte, ciclu de nouă joi nelucrătoare, sunt considerate rele, agricultorii temându-se de ploile cu piatră. În schimb, aceste zile sunt slobode pentru distracţie şi joc. Lor li se mai spune, în Valea Nistrului de Jos, Joile Oprite sau Joile Pomenite. Joile Oprite formează un ciclu de nouă joi, cuprinse între Paşte si săptămâna a doua după Rusalii, când erau interzise anumite activităţi casnice, agrare, pastorale etc. În sudul ţării ele sunt numite Joile Verzi, iar în est, Joile Pomenite, şi sunt dedicate unor fenomene ale naturii potrivnice omului: ploile însoţite de grindină şi piatră, furtunile şi vânturile puternice, trăsnetele şi incendiile provocate de acestea, brumele şi îngheţurile târzii etc. În speranţa că ele vor fi îmbunate şi transformate din forţe malefice în forţe benefice, calendarul popular prevedea unele interdicţii de muncă, de unde le vine şi numele de Joi Oprite. Joia Verde se sărbătoreşte în zonele extracarpatice fie în joia a opta sau a noua după Paşte, fie în prima sau a doua săptămână după Rusalii, când se încheie ciclul de nouă Joi Oprite şi se deschide ciclul Joilor Nepomenite, favorabile activităţilor. La Joia Verde se credea că ies insectele din adăposturile subpământene şi se împrăştie pe Pământ. În Moldova şi Bucovina, în această zi, numită Joia Bulciului, Joia Mânioasă sau Buciumul Rusaliilor, începeau renumitele bâlciuri şi iarmaroace. Joile Nepomenite, zile obişnuite de muncă, în opoziţie cu Joile Pomenite sau Joile Oprite, pun totuşi restricţii pentru unele activităţi în zone ca Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Moldova. Zonal, Joile Nepomenite formează un ciclu de trei zile nefaste pentru cei care nu le respectă: joia din Săptămâna Brânzei, joia din Săptămâna Paştelui şi joia din Săptămâna Rusaliilor sau Căluşului (Banat).”

Cat despre Rusalii, cunoscute in popor sub diferite denumiri ca Maiestrele, Vantoasele, Dansele, Puternicele, Soimanele, etc, ele ar fi sinonime cu Ielele si intruchipau forte napraznice care isi aratau adevarata putere producand imbolnaviri neuropsihice („luatul mintii”, „luatul gurii”, sau alte rele) daca nu li se respecta sarbatoarea. Sunt vestite legendele potrivit carora Rusaliile se scalda pe timpul noptii, in lumina argintie a lunii, goale si despletite; apoi se prind intr-o Hora a Ielelor, dansand cu patima intr-un cerc, cu sanii goi, parul lung despletit, purtand clopotei la picioare si voaluri transparente, executand un dans fantastic, si bogat in taine neintelese muritorului de rand – iar din aceste descrieri putem lesne intelege de ce acesta putea fi atat de irezistibil atras. Insa nepoftitului surprins ca priveste dansul lor ii sunt luate mintile. De aceea, de mai demult exista credinta ca drumetii care umbla in noaptea de Rusalii sa tina la brau usturoi, fire de busuioc, frunze de tei ori de nuc pentru a putea inlatura puterea misterioasa a Ielelor. Sunt evitate in aceasta noapte rascrucile de drumuri, malurile apelor, marginile de padure tocmai pentru a nu surprinde dansul lor tainic si astfel a-si pierde mintile.

Acum ca am ramas si anul acesta cu mintea intreaga (sau asa se pare cel putin) nu ramane decat sa ne imbracam frumos, sa mergem la biserica si sa aducem acasa frunze de nuc sfintite, sa le asezam langa icoane si apoi sa petrecem langa cei dragi.

unde ramasesem???

Credeati ca am disparut?? Nuuuuuuuu, doar ca nu a mai fost timp pentru palavrageala pe blog. Si unde ramasesem? La turta dulce, nu? Pai s-o luam de acolo, cu ceva adaugiri de primavara. Adica hai sa ma laud, look what I did now!!!

căsuţa de turtă dulce

În copilărie nu am avut casuţă de turtă dulce,  nu era un obicei al familiei iar în magazine nu se găsea aşa ceva. Crăciunul culinar al copilăriei mele era asociat cu  portocalele cumpărate pe sub mâna de la alimentara de mama , cozonacul făcut cu trudă şi obidă de bunica (drojdia nu creştea, faina era proastă, gazele se stingeau în sobă şi dumnealui, cozonacul, nu avea câte grade îi trebuiau ca să crească mare si pufos), sarmale (întotdeauna reuşite!) şi piftie (cine îşi mai aminteşte, “adidaşii”  -  alias picioruşele de porc – se găseau prin toate măcelariile, deci ingredientul principal al piftiei era asigurat). Apoi, dacă aveam noroc, mai erau poate şi banane, ciocolată, bomboane de pom.

Mai important decât toate aspectele culinare era aspectul spiritual, bradul procurat cu efort înaintea Ajunului, împodobirea lui, colindele ascultate în surdină la magnetofonul plasat strategic de tata într-un colt al sufrageriei, artificiile sărăcăcioase şi mirositoare a catran care sfârâiau câteva secunde şi apoi trebuia aerisita camera câteva ceasuri….. Dar câtă bucurie aducea fiecare lucru mărunt în vremurile acelea cenuşii. Atunci am fi vrut să găsim de toate, să fie belşug în jurul bradului şi pe masă, să avem programe de Crăciun la televizor, să cânte colinde din fiecare casă.

Acum s-a schimbat totul. Teoretic se gaseşte orice,  potop de colinde se revarsă în fiecare magazin pe unde mergi, la televizor este exces de moşi crăciuni si crăciuniţe. Adică, tot teoretic, am fi ajuns acolo unde visam acum 21 de ani. Doar că nu e deloc aşa, nu numai că nu suntem acolo, dar unde suntem acum nu seamănă cu nimic din ceea ce ne imaginam şi doream atunci.

Crăciunul de azi abundă în kitsch, colinde stereotipe, preaplin de produse de prost gust copiate de la americani sau alte naţii, orgie de lumini în centrul oraşului aruncate parcă de o mana nepricepută sau cel puţin indiferentă peste copacii din parc, vânzători de pocnitori interzise la colţ de stradă, aglomeraţie în supermarket în căutarea unor obiecte de transformat în cadouri, vuiet, agitatie, grabă, nervozitate, într-un cuvant goliciune (fizica si mentală)…. nimic de-a face cu spiritul Crăciunului. Nimic de-a face cu pacea Naşterii Domnului. Mai multe gingle bells decât florile dalbe, mai multe globuleţe de plastic decât nuci învelite în poleiala de la ciocolată, mai mult Santa decat Moşul, mai mulţi brazi importaţi decat cetiniţă cetinioară de-a noastră …. Totul e mai mult, din ce în ce mai mult, şi din ce în ce mai lipsit de calitate.

In faţa acestor transformări care aproape ne-au ucis identitatea, bunul gust si spiritul unei atât de sfinte sărbători, protestez în felul meu şi mă duc să cumpar un brăduţ românesc, chiar de n-o fi el la fel de aspectuos ca “importaţii”, prepar în casă tot ce va fi de pus pe masa de Crăciun, plămădesc un cozonac împletit ca al bunicii, fierb un vin cu scortişoara şi miere, aprind lumânarele şi ascult “gre iernuţă o picatu’ “, uitând de toată oferta specială ameţitoare care răsună încontinuu de afară.

Şi mai presus de toate, îmi admir “construcţia” proaspăt ridicată la loc de cinste, in mijlocul mesei, în asteptarea lui Moş Crăciun. Cum ar putea mosul să nu vină undeva unde îl aşteaptă o căsuţă de turtă dulce?

Craciun

Nu se stie prin ce magie, apropierea sarbatorilor de iarna ne schimba pe multi dintre noi in bine. Desi gradul de agitatie creste direct proportional cu apropierea Craciunului, undeva in ungherele sufletului incepe sa actioneze o frana care ne mai domoleste nervii, ne mai indulceste supararile, ne mai sterge din fisierele furie/nemultumire/frustrare, ne mai face sa uitam de cele rele.

Cumva agitatia pregatirilor joaca rol de spalare a creierului, alergam si ne concentram pe “a face” una si alta, dar e un alt soi de “febra” decat in restul anului. E o febra placuta, parca si curatenia are alt spor, ca sa nu mai vorbim de prepararea diverselor bunatati care sa fie toate gata la sosirea Mosului.

Pentru mine o perioada mai frumoasa nu exista. De cand rup foaia lunii noiembrie din calendar, se schimba prioritatile. Scot instalatie cu luminite si o asez la geam, ornez coronita de brad pentru usa, ma apuc de copt turta dulce, de mesterit lumanarele colorate, iau la ascultat toate colindele pe care le-am achizitionat de-a lungul timpului. Apoi redescopar, mereu cu aceeasi uimire si bucurie, globuletele din cutia de sub pat, ingerasii cu sclipici si renutii cu nas rosu. Mereu la fel, ca in copilarie.

Craciunul ultimilor 12 ani a capatat insa un gust in plus: gustul Craciunului scandinav. Pe langa toate minunile cu care ma obisnuisem, au aparut si alte minuni. Renul impletit din paie, candele si lumanari la geam in fiecare seara, sa luminam din timp calea Mosului, casuta de turta dulce, daruri pregatite in casa, din aluaturi aromate si altfel de colinde.

Din aceasta impletire a iesit un Craciun cu mai multe traditii adunate laolalta, care se arata bucuroase in si sub bradut, la ferestre, pe masa de Ajun. Iar colindele…… ehei, colindele….. am apelat la tehnologia moderna: plasez in CD player grupuri organizate de colindatori, de-ai nostri si de-ai lor, cate-ncap, selectez butonul “Shuffle” si ii las sa se combine cum vor ei, numai sa cante frumos…. flori dalbe, joulupukki, deschide- Nana-usile, Rudolf the Rednose Deer si tot asa. Va dau si voua cateva mostre!

Colind cu gust de Maramu’

Sambata dupa-amiaza cu lipsa de chef. Vreme mohorata, de stat la gura sobei. Dar biletele la concert asteapta cuminti pe masa, reamintindu-mi ca, totusi, trebuie sa iesim din casa. Imbracarea, pieptanarea. Lipsa de chef nu vrea deloc sa se dea dusa. Afara frig, de ce nu am luat manusile? De ce nu am pus o haina mai groasa? parca nimic nu se leaga, nu apare deloc sentimentul ala de bucurie dinainte de spectacol. Am imbatranit? desigur, dar nu cred ca asta e explicatia.

Sala Casei de Cultura – asa cum o stim: cam intunecoasa, cam rece, cam murdara. Miile de gume de mestecat aruncate de-a lungul anilor cu nonsalanta pe mocheta au imbatranit si ele acolo si au uratit si mai mult chipul batranicios al salii. Ne gasim locurile, ne asezam. Cam multe locuri goale si mai sunt doar 10 minute pana incepe spectacolul. Dar in Romania lumea buna stie ca “da bine” sa intarzii nitelus, nu sa te duci ca taranul la gara cu o ora inainte de venirea trenului.

Fix la ora anuntata, se sting luminile si se aude clinchet vesel de clopotei. Macar artistii au ramas punctuali…..

Cu chipul lui de inger uratel si spalacit apare pe scena Hrusca. Si, asa cum sta bine unui inger, fie el chiar si uratel sau spalacit, face sa dispara ca prin farmec lipsa de chef si imi inunda  inima cu glasul de-a dreptul ingeresc si cu colindele din Maramu’. Pe care le-am ascultat de mii de ori si tot nu m-am plictisit de ele, pe care si daca nu le-am mai auzit demult tot imi amintesc vorbele si acordurile, care ma fac de fiecare data sa simt miros de sarbatoare sfanta si sa-mi inchipui ce fain o fi de Craciun la Ieud sau la Borsa.

Sentimentele se amesteca pe rand. Acum sunt mandra ca sunt romanca si avem asa bogatie de folclor, acum ma inunda o furie ca sunt tot romanca, deci conationala cu vecinii de spectacol care manevreaza neincetat telefoanele mobile si distrug premeditat magia care pluteste in aer.

Cu modestie si discretie, colindatorul aduce vorba despre Cel care l-a gasit si l-a transformat in vedeta. Spune atat: “fara Dumnealui, nu m-as fi aflat astazi in fata dumneavoastra. As fi fost , poate, si acum, invatator la Borsa” apoi canta eterna “Ruga pentru parinti”. O stiu pe de  rost de o viata, am ascultat-o cantata si recitata de sute sau mii de ori, si de fiecare data plang. Nu sunt singura, si asta imi face bine. Imi face bine sa aud in jur lumea murmurand, timid, refrenele demult stiute.

Cata vreme mai suntem in stare, unii dintre noi, sa cantam la un concert, sa ne bucuram la un colind si sa lacrimam de o poezie frumoasa, inseamna, vorba poetului, ca nu suntem inca pierduti.

simple citate

” Probabil că multora eu le par un nebun, așa cum câtorva li se năzare că sunt un geniu. Eu cred că sunt, și una, și alta…….”

Adrian Paunescu -  Bolnav de iubire

“Tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă
că ochii mei sunt când senini când verzi
că port ninsori sau port noroi pe tâmplă
ai să mă ierţi altfel ai să mă pierzi

văd lumea prin lunete măritoare
şi vad grădini cu arme mari de foc
sub mâna mea deja planeta moare
şi în urechi am continentul rock

ai să ma ierţi că sunt labilitate
că trec peste extreme fulgerând
ai să mă ierţi preablânda mea de toate
eu sunt nemuritorul tău de rând

ai să ma ierţi că nu pot fără tine
şi dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi
mie pierzându-te-mi va fi mai bine
eu tristul cel mai liber dintre toţi

şi cum se-ntâmplă moartea să le spele
pe toate-nobilându-le fictiv
ai să te-apleci deasupra morţii mele
şi tot ai să mă ierţi definitiv

ai să mă ierţi în fiecare noapte
şi-am să te mint în fiecare zi
şi cât putea-va sufletul să rabde
cu cât îţi voi greşi te voi iubi”

Adrian Paunescu – Iertarile

Cu ochii spre cer

La inceput i-am gasit un volum de poezii prin biblioteca parintilor.

Apoi l-am auzit recitand. Nu stiu cum si cand, am ajuns prima data la un Cenaclu. Apoi la toate, cele la care puteam sa ajung: fara exceptie la cele din Ploiesti si la cateva din tara. Imi trisam parintii cand alegeam datele vacantelor ca sa ne nimerim la mare cand Cenaclul era acolo. Fugeam de la scoala ca sa ascult si in reluare emisiunea de joi de la radio. Vroiam blugi pentru ca El purta blugi. Am aflat de la El, in vremuri in care nu se vorbea decat despre congrese si realegeri in unanimitate, cine au fost Bob Dylan, Esenin, Beatles, Grigore Vieru, Augustin Doinas… I-am aflat, prin El, pe cei care au devenit nume si au prins aripi pe scena Cenaclului: Hrusca, Seicaru, Bertzi, Minculescu, Dragomir si multi altii. Adolescenta mi-a fost luminata, in vremuri cenusii, de Flacara Lui care, contrar celor spuse de gurile rele, a insemnat extraordinar de mult pentru extraordinar de multi dintre noi. A insemnat sansa la cultura, la exprimare si la bucurie a unei generatii condamnate, altfel, la telejurnale color intr-o lume alb-negru, la aplauze artificiale si defilari regizate.

Pentru toate astea, pentru nenumaratele clipe de fericire pe care mi le-a adus, pentru multe din poeziile Lui care, chiar ascultate de o mie de ori, tot imi aduc lacrimi in ochi, pentru emotiile pe care le-am trait in serile Cenaclului sau doar in serile in care ii rasfoiam volumele grele, pentru tot ce a daruit si tot ce va ramane bun in urma Lui, nu pot decat sa ma  inclin azi in fata Poetului care s-a stins si sa ridic ochii spre cer, unde cu siguranta o stea noua s-a nascut azi, sa-i fie casa sufletului care si-a inceput calatoria spre inalturi.

Adrian Paunescu – Presimtamantul

Va veni iarna, miroase a fulg, -
Taranii pun lemne-n soproane,
Si sfintii din mistice taine se smulg
Si incaruntesc in icoane.

Va veni iarna, la munte fac foc
Muntenii uitati de guverne,
Ei care nu au nici salarii, nici loc,
Ci doar existente eterne.

Va veni iarna si apele curg
Tragand dupa sine obarsii
Si-n scurtele zile cu vanat amurg
La geamuri de case bat ursii.

Va veni iarna curat si rapid,
Un rug pe sub brume se stinge
Si gura spre cer daca vreau s-o deschid
As spune, dar gura mea ninge.

Va veni iarna, iubito, e frig,
Un frig ce spre cerga ne mana,
Atata mai pot sa te rog si sa strig,
Da-mi aspra manusa de lana.

Va veni iarna, ba nu, a venit,
Caldura eu n-o voi gasi-o,
Ci trist am sa plec, garbovit, ostenit,
Prin muntii ce canta : Adio !

Ca un fum de tigara…….

Adrian Paunescu – Ca un fum de tigara, sufletul

Am sa-ti spun buna seara si-am sa plec undeva
Unde nu e nimic, numai scrum, numai zat,
Am sa-ti spun usurat, am sa-ti spun cu nesat,
Ce departe va simt eu de inima mea.

Usa-n loc va-ngheta si nimic nu va fi,
Ca un fum de tigara voi trece in sus
Unde stelele sint, unde oamenii nu-s,
Am sa-ti spun buna seara, desi va fi zi.

“Nu serviti o cafea, nu doriti un fistic?”
Nu doresc decat drumul spre cer, fara voi
Si sa nu ma mai trageti nicicand inapoi.
Buna seara pe veci, cred c-asa am sa zic.

Buna seara din nou, buna seara adanc,
Doamne dragi, domni stimati, eu am treaba, eu plec
Si pe urma aici e un fum de ma-nec
Nu-nteleg de ce parca…imi vine sa plang.

Doar atat am ramas, o vuire si-atat,
Si plamanii de-atata strigare se rup,
Buna seara frumos, buna seara urat,
Ca un fum de tigara mi-e sufletu-n trup.

zi de toamna

zi dulce de toamna, geruita dimineata, dezmortita catre pranz. Pe cerul senin pictat intr-o doara cu cate un nor destramat, se fugaresc avioane care-si lasa darele albe in urma sa se topeasca singure si, mai aproape de pamant, pasarile care se bucura de ultimele clipe calde si care-si croiesc deja drum spre locuri mai insorite unde sa-si petreaca iarna. Dealuri pastelate si rotunde ca niste spinari de uriasi, pomi golasi si pomi inca plini de frunze galbene-aramii-verzulii, gramezi de dovleci si gutui in asteptarea trecerii spre vreun beci de gospodar, maicute cu basmale negre si cosuri cu coliva in mana iesind dezordonat din curtile bisericilor, drumul serpuit alene catre Valenii de Munte unde tuica isi serbeaza an de an bautorii iar dumnelor isi serbeaza tuica, fum romanesc de gratare incinse, inghesuiala tipica targurilor, degustari, comentarii, “uite-asa as vrea sa moooooooooor…” razbatand din difuzoare, tuica, pastrama, ultimele cani de must dinaintea transformarii sale in vin, stiuleti de porumb atarnand pe sforicele, sibieni cu branze albe, galbui sau infasurate in scoarta de brad, si peste toate, stapana acum, Toamna, “zana melopeelor, spaima ciorilor si Doamna cucurbitaceelor”.

Costa del Sol

Soare, nisip, mare, scoici, palmieri, case albe, maslini, soare, acoperisuri de tigla, flori, soare, turisti, localnici, paella, stradute inguste, panta in sus si, desigur, in jos, liniste, valuri, soare, papagali verzi si galagiosi, barci, vapoare, rasarit din mare, apus in munti, cactusi, pisici, dulcea limba spaniola a Andalusiei, verde, alb, rosu, albastru, portocali cu rod inca necopt, mandarini, magarusi, ceramici colorate, mare, mare, mare, soare, mare, soare.                                                      

40′s! And I’m still alive!

Inteleptii spun ca daca te trezesti dupa 40 de ani si nu te doare nimic, se cheama ca ai murit.

Ei bine, am o veste buna pentru prieteni si trista pentru dusmani: fratilor, sunt inca vie! Atat de vie ca ma doare de nu mai pot! Cum ar spune Toparceanu

“Mă pipăi, stau nedumerit.
Mă trag de păr, simt că mă doare…
Nu, n-am murit!
Vă dau cuvântul de onoare.”

Deci intelegand acum ca partea buna a durerii e mesajul clar al existentei (inca) noastre trecatoare, m-am hotarat sa o accept ca pe o parte din mine, sa ma bucur ca simbioza cu ea imi sopteste neincetat ca traiesc chiar si dupa 40, sa am grija ca ea sa nu dispara definitiv din viata mea fiindca atunci, Doamne fereste, m-as putea trezi ca …. nu ma mai trezesc. Uite asa, cu varsta, ne bucuram de chestii din ce in ce mai marunte care brusc devin majore, ne ajustam dimensiunea dorintelor si intelegem how fragile we are….

Specii

De fapt e vorba de o specie anume azi. Mi-a venit in minte odata cu persoana care mi-a venit in casa pentru un serviciu minor si platit. Necunoscuta, de altfel, persoana.

Intra, ne prezentam, dau sa ii aduc cele necesare prestarii serviciului pentru care venise si o gasesc in bucatarie. Vaaaaaai, ce bucatarie mare! Da, zic, si noua ne place.

Si cum ati gasit-o asa mare, ca la bloc sunt mici in general. Nu stiu, s-a nimerit, zic, si incerc sa-i amintesc, prin intermediul sticlei de spirt, ca a venit pentru o injectie. Vine dupa mine si o pierd iar. A ramas pe hol, studiind pendula. Si liceul unde l-ati facut? La Bastilia (you know what I mean!) raspund, hotarata ca e ultimul interviu pe care i-l acord si o pun la treaba. Ahaaaa. In ce an ati terminat? …… Da’ sunteti casatorita? Si sotul? Ma reped sa ii atrag atentia ca viata mea conjugala nu face obiectul intalnirii noastre de azi, nici a celei de maine, dar imi amintesc brusc de faptul ca am nevoie de serviciile ei si ma gandesc sa nu o dau direct pe usa afara pana nu termina. Asa ca zic intr-o doara: e pe-aici. Si plec spre canapea. Ea ramane in fata sufrageriei, face un scurt tur vizual al acesteia, apoi se muta in baie. Da’ baia e mica. Si unde e cada? Ne-au furat-o, zic. Se uita neincrezatoare la mine, da sa zambeasca si se apuca in sfarsit sa taie flaconul de sticla. Nu reuseste, ceea ce ii creaza noi si noi oportunitati de explorare. Un cutit, aveti? Sau o pila? Am. In timp ce face injectia vorbeste, despre potentiali oameni pe care ar fi trebuit sa ii cunoastem, despre vecini, despre una, despre alta. Nu simt nimic, are mana usoara.Gata. Injectia, dar nu si cascada de cuvinte pe care nu le-a epuizat si intrebari care i-au ramas fara raspuns. Pleaca, dar mai e si maine o zi, are cand sa mai intrebe.

Raman buimacita de uimire, asa cum raman de fiecare data cand intalnesc astfel de oameni. Mai apropiati sau mai putin cunoscuti, sunt acel gen de oameni care iti intra in casa pentru una si pleaca victoriosi cu un bagaj bogat de cunostinte despre viata ta, casa ta si alte cele care, de fapt, nu sunt deloc treaba lor. Sunt oameni pe care ii poftesti in gradina dar ei fac mai intai un tur de casa, cu ochii larg deschisi sa primeasca informatii cat mai multe pe care sa le distribuie apoi te miri unde, sunt oameni care la 2 minute dupa ce v-ati cunoscut au pus deja cam toate intrebarile existentiale pe care le puteau pune, oameni care se aseaza nepoftiti la masa si iti cer ceva ce au vazut in scurta incursiune pe care au facut-o in frigiderul tau sub pretextul unui pahar cu apa, oameni care cand ajungi la casa de la tara se aseaza in drum si stau acolo pana ai terminat de descarcat toate bagajele, facand un inventar rapid al bunurilor si, la nevoie, ajutandu-se chiar de intrebari lamuritoare……… Oameni pentru care curiozitatea e un mod de viata, atat de inradacinat si natural, incat nici nu se mai obosesc sa o disimuleze. Nu, intra direct in subiect, fara jena, fara mila, fara a-si aminti de motivul initial pentru care venisera.

Este instalatorul care vine sa repare teava si te descoase cu privire la vecinul de deasupra, este frizerul care in timp ce te tunde iti scormoneste toate amintirile ultimelor luni, este vanzatoarea de la colt care vrea sa stie cum ti-ai renovat bucataria si de ce nu ai vopsit-o verde, este administratorul care e mai interesat de media cu care a terminat copilul tau scoala decat de usa pe care ar trebui sa o repare, este croitorul care uita sa-ti ia masura dar se straduieste sa afle de ce ai divortat, este asiguratorul care in loc sa-ti completeze polita te intreaba de ce ai ales culoarea alba la masina, este tanti Vasilica de la magazinul din colt care moare de curiozitate sa stie de unde ai cumparat paine ieri, ca te-a urmarit cand veneai acasa cu sacosa plina din alta parte … ….

Este o specie care se hraneste cu barfe si informatii despre ceilalti, traieste prin curiozitate uneori impinsa la extrem si se delecteaza cu raspandirea zvonurilor, adesea prelucrate, despre tot si toate cele inconjuratoare. Este o specie care nu inceteaza sa ma uimeasca si sa ma revolte, o specie veche de cand lumea si care va fi cat va fi lumea…… Si pe care totusi nu pot sa o sufar.

În pat cu dușmanul

In ultimele zile, lungi ca niște săptămâni, am învățat să apreciez lucruri mărunte, altfel ignorate și considerate banale.

Ca de exemplu ce bine e să poți sta pe scaun, să poți merge, să poți dormi pe ce parte vrei, să nu fie un coșmar găndul de a trebui să mergi la baie, să te poți spăla singur pe dinți, să te poți apleca să-ți pui șosetele, să-ți poți turna un pahar cu apă, să nu te gândești de trei ori ce mișcări să nu faci, să te poți întinde după o carte ascunsă pe ultimul raft al bibliotecii, iar exemplele ar putea continua la nesfârșit. Toate astea, rutini comune ale vieții noastre obișnuite, mi-au fost brusc ridicate la rang de obiceiuri de neatins și, așadar, de mare preț. Și am înțeles, încă odată, ce valoare au toate cele care ne devin, chiar și temporar, inaccesibile.

Cum nu mă aștept de la propria-mi persoană să fiu la fel de cuprinsă de înțelepciune după ce suferința va fi trecut, am simțit nevoia să aștern aceste rânduri, spre aducere aminte atunci când voi reîncepe, firesc, să ignor importanța lucrurilor mărunte.

Lecția mi-a fost dată de cel mai nou dușman al meu, nervul sciatic, cuprins de o revoltă acută împotriva mea și hotărât să mă învețe că nu tot ce am e veșnic și nu tot ce pot face e fără limită. Dacă am învățat sau nu, rămâne de văzut. Câștigul imediat constă din această trecătoare clipă de înțelepciune și cărțile minunate pe care am avut timpul să le savurez în zilele petrecute în pat cu dușmanul.

La mulți ani, Mami!

Datorita ei sunt acum, aici.

Datorita ei respir, vad, aud, scriu, vorbesc, gandesc, cant, plang.

Ne-am cautat de cand Dumnezeu a hotarat ca ne vom gasi, ne-am aflat, m-a purtat o vreme cu ea fara sa ne stim chipurile, apoi, intr-o zi de toamna, ne-am vazut pentru prima data. Ziua aceea eu nu mi-o amintesc, pentru ea e cea mai importanta zi a vietii. Atunci m-a tinut intaia oara in brate. Ea zambea. Eu, probabil, plangeam.

De atunci, pentru mine bat zi de zi doua inimi, a ei si a mea. A mea bate inconstient, ca sa-mi tina trupul in viata. A ei bate cu grija ca mie sa imi fie bine.

De atunci, viata mea a inceput iar a ei s-a schimbat.

Am pornit impreuna in calatoria in care inca ne aflam. O vreme, am calatorit in cuibul ocrotitor al bratelor ei. Apoi am incercat, cu pasi nesiguri, pamantul. Ea a fost mereu aproape, lasandu-ma discret sa cred ca merg pe picioarele mele, dar fiind gata sa ma prinda daca as fi cazut.

Am inceput sa cresc, sa nu mai am nevoie de sprijinul mainilor ei, sa alerg, sa cad, sa ma ridic singura. Totusi, ea veghea mereu dintr-un locsor nevazut.

A venit vremea primelor cuvinte, a jocurilor, a nazbatiilor mai mici sau mai mari.

Deja de acum comunicam in alte feluri. Invatasem sa spun ce ma doare, stiam sa spun ce vreau. De parca ea avea nevoie de cuvintele mele, cand simtea totul de la distanta! Avea metoda ei nestiuta si nevazuta de a afla tot ce imi trebuie. O are si azi!

Apoi timpul a luat-o razna, a inceput sa curga nebuneste de rapid si sa aduca, cu el, toate ale vietii, mai bune si mai rele.

Gradinita cu primele lacrimi ale despartirii, scurte, de casa.

Scoala, cu primele bastonase, litere, cifre, uniforma, colegi, premii, bucurii, tristeti.

Imi formam, treptat, o alta lume a mea, in afara cuibului stiut pana atunci. Mi se parea ca sunt mare, independenta, gata sa ma iau la tranta cu oricine si orice mi-ar fi stat in cale. Dar la prima dezamagire m-am regasit, instinctual, in bratele ei catre care am alergat si care se deschisesera deja pentru mine dinainte ca eu sa stiu ca voi avea nevoie de ele.

Am crescut, au venit anii primelor ceaiuri dansante, ai rochiilor de banchet, ai primelor iubiri. Nu mai simteam nevoia sa ii spun orice, nu mai vroiam sa stie tot, nu mai credeam ca-mi trebuie sprijinul ei. Greseam. Dar ea era tot acolo, in asteptare, gata oricand sa ma aline, sa ma apere, sa ma indrume.

I-am adus, cred, de multe ori bucurie, dar de si mai multe ori am suparat-o, cu sau fara voie. Am trecut prin toate capriciile varstelor si toate nebuniile trairilor, am facut ce si cum am vrut, am ignorat adesea vorbele ei, m-am revoltat cateodata in fata parerilor ei, am inveselit-o si am intristat-o, i-am adus lacrimi de fericire si de suparare, i-am spus vorbe frumoase si vorbe urate. Ea insa a ramas dreapta langa mine, in umbra, si si-a vazut in continuare de cea mai importanta menire a ei: sa fie acolo pentru mine! Asa e si acum, cand nu mai sunt demult copil.

Si azi o supar, o bucur, o mangai, o parasesc. Dar mereu ma intorc.

Azi am inteles ca nimeni in lumea asta mare nu este si nu va fi mai aproape de mine decat Ea. Ca niciunde nu este mai multa dragoste pentru mine decat in inima ei, ca nimic nu poate inlocui legatura aceea nevazuta si miraculos de puternica dintre noi.

Cand eram mica ii faceam o declaratie de dragoste. Era, in mintea mea de atunci, ceva suprem si total. Ii spuneam “te iubesc pana in Patagonia si inapoi!”.

Nu stiu exact ce anume ma facuse sa imi iau acest reper, pesemne ca mi se parea ca e locul cel mai indepartat si mai de neatins pentru om, asa ca alesesem Patagonia ca masura a iubirii mele.

Azi stiu unde e Patagonia si ca masura aleasa de mine era una fara noima, totusi ea intelegea mesajul, stia ca vreau sa spun ca mai mult de atat nu se poate!

Anii au trecut si noi suntem inca aici. Suntem altfel, dar aceleasi. Fiecare avem o comoara scumpa, de neinlocuit, pe care desi o mai uitam cateodata, o regasim mereu si o pastram in inimi. E comoara care nu se vede, dar care ne-a fost harazita de undeva de sus si e numai si numai a noastra. Ea a existat dinainte ca noi sa stim si va exista mereu. E o comoara cu doua nume, pentru Ea poarta numele meu, pentru mine se numeste Mama.

 

Și tot nu mă învăț minte

După atâtea și atâtea dovezi că lupta cu morile de vânt e în zadar, după atâția ani în care am simțit gustul acru-amar al neputinței în fața prostiei și ignoranței, după atâtea și atâtea încercări eșuate de îndrepta câte ceva ce era strâmb în jurul meu, trag încă odată concluzia că a spune cinstit ce gândești, a încerca să faci totul cu moralitate și coloană vertebrală, a continua să te zbați să schimbi ceva ce nu se vrea schimbat, ei bine, toate astea au un singur rezultat: consumul neuronilor proprii cu eficiență zero.

Cu mare înțelepciune îmi dau seama că o picătură într-un ocean nu înseamnă de fapt nimic, decât irosirea picăturii și nemișcarea oceanului; că un gest nobil în fața unei statui de  piatră nu înseamnă nimic decât ostenirea mușchilor și neclintirea statuii; că ridicarea unui gunoi dintr-o grămadă de mizerie nu e decât o cheltuială gratuită de energie și eternitatea mizeriei. Și cu toate astea nu mă învăț minte…

Momentul de mare înțelepciune mă traversează întotdeauna ca un tren grăbit, revin imediat la acțiunile mele presupus mărețe dar în fapt inutile și ignorate, mă trezesc iar și iar acționând cu încrederea nebunească în puterea mea de a schimba răul din jur cu puțin bine, nesimțirea cu un strop de bun simț, prostia cu o scânteie de inteligență.

Rezultatul e mai mereu același: sunt din nou dezamăgită de zidurile de tot felul din jur, mereu întristată că încercarea mea strategică a dat greș, mereu revoltată că onestitatea trece neobservată sau, chiar mai rău, e dată la o parte de vreo cizmă plină de noroi.

De ce nu mă pot opri? Nu știu. Probabil că port în mine o genă nebună de Don Quijote care crede în ceva ce nu există, care nu vrea să accepte că lumea nu poate fi schimbată în bine, care nu vrea să înțeleagă simplul fapt că avantajul celor mulți este, chiar de-or fi ei proști, acela că sunt mulți…….

Wind of change

Uneori suntem jos. Apoi ne ridicăm. Adesea cădem iar.

Uneori suntem îngeri. Adesea suntem draci.

Uneori suntem singuri. Apoi ne înconjoară prietenii. Adesea ei pleacă iar de lângă noi.

Uneori suntem zâmbet. Adesea suntem lacrimă.

Uneori suntem miere. Apoi suntem otravă. Și, poate, iar miere.

Uneori suntem corăbii în derivă. Apoi vine un vânt bun care ne duce spre țărmul visat. Sau cel puțin spre un țărm.

Se pare că regina Isabela i-ar fi spus lui Cristofor Columb, inaintea istoricei sale plecări sale spre descoperirile care, la acea vreme, erau doar un vis al lui  “Plutește drept înainte și, dacă pământul pe care îl cauți nu exista încă, fii sigur că Dumnezeu îl va crea înadins pentru a-ți răsplati îndrăzneala“.

Și se mai pare că ea, Isabela, a avut dreptate!

Circulați, vă rog!

Știu că mi-am mai expus acest punct de vedere, știu că devin pisăloagă, dar ceea ce se întâmplă în traficul nostru sub ochii milițienilor care vara se pitesc de căldură și iarna de ger mă revoltă și mă enervează zi de zi, iar faptul că am ajuns să mă strecor printre mașinile de pe trotuare ca și cum locul lor e acolo și eu sunt o infractoare care trebuie  să își sugă burta să incapă printre doua oglinzi retrovizoare mi se pare de neacceptat!!!!! Mașini parcate în ușa magazinelor, pe rondul de flori, în fața semnelor de interzis, peste tot o invazie care, pe lângă faptul ca urâțește aspectul orașului (și așa vai de mama lui) ne înnebunește și pe noi, cei care mai avem tupeul să vrem să circulăm pe propriile picioare. Înțeleg că nu sunt locuri de parcare suficiente, dar lipsa cea mai mare e la capitolul bun simț. Părerea mea.

Așa arată orașul meu într-o zi caniculară de august (ca de altfel mai mereu):