Asacredeu's Blog

Daca tot e vara la voi, aflati ca la noi a fost si s-a terminat. A fost sambata, duminica, luni si marti, azi s-a dat spre toamna. Ploua deci ca in Bacovia, totusi nu, Bacovia nu are loc aici, ca daca se nastea in Finlanda, la depresiile lui, se sinucidea din clasa a treia, intr-o vacanta de iarna polara. Totusi, e lumina paaaaaana noaptea tarziu si se face ziua dimineata devreeeeeme. Ca atare, vietatile ciripitoare din copaci imi dau timp de dormit circa 4-5 ore, cand tac. Apoi, gata , inapoi la treaba, ca doar o viata avem si s-o dormim si pe-aia? Ciripeala, forfota mare, ca aici e scurta vara ( si e plin de flori!) si trebuie savurata din plin. Dupa soarele de la miezul noptii vine noaptea polara, asa ca ele isi fac treaba acum, cat e lumina! Ce importanta sa dea somnului unei vilegiaturiste care vine, sta cateva zile si pleaca inapoi la ea acasa unde raportul noapte-zi e plictisitor de echilibrat… Uite ca am zis ca nu intru pe blog in vacanta, da nu m-am putut abtine….. to be continued…….

Frige podeaua ca un bec /  Asta inseamna ca e vremea / sa-mi pun pantofii sa plec….

Problema e ca bagajul meu arata asa de doua zile (desi stiu ca plec de doua luni!) si e intr-un continuu proces de umplere si golire. Pai ce sa fac daca vremea e asa capricioasa? Si cica in nord e vara azi si maine, iar de poimaine vine toamna sau iarna sau ce le-o mai aduce lor Mos Craciun acolo…. Si mai e si norul asta de cenusa care accentueaza starea de incertitudine. Deci venisem sa va intreb asa: sandale sau ghete? tricouri sau hanorace? fular sau esarfa? umbrela? poate manusi? Sosete de lana sau nimic? Ziceti si voi, eu ce sa fac? Pana una-alta mi-am luat carte de citit (cand?), nelipsitul dictionar bilingv si pasaportul. Astea nu sufera modificari. In rest, din lipsa de inspiratie bagajistica (scuze, stiu ca nu exista un asa cuvant)  il ascult pe Andries si scriu aici ca sa ma sfatuiesc cu voi ….. 

Au aparut la usa dintr-o data. Auzisem bocanituri in bloc, dar m-am gandit ca isi repara vreun vecin ceva. Cand colo, nu, erau ei, instalatorii. Au venit sa vada de unde curge apa la subsol. Au luat-o logic si profesional, pe scari, in sus. N-au gasit nimic la primele etaje, asa ca s-au infiintat la mine. “Am venit sa vedem daca nu cumva problema e la dvs.” “Poftiti”. Unul mare si slab, unul mic si gras si unul turmentat. Fara cuvinte introductive, fara preludiu, fara nimic, al’ slab si lung scoate un ciocan si da sa-mi atace peretele. “Hopa!” zic, “ce faceti?” – “Ce sa facem, Doamna, spargem peretele, sa vedem daca nu curge de la dvs., asa am facut si mai jos” – “si daca nu e e de aici?”- “atunci mergem si spargem si mai sus” zice grasanul cu un ranjet de satisfactie, bucuros de actiunile demolatoare si fara rezultat. Nu-i las, trecem la metoda mai fireasca (parerea mea) de a da masca de chiuveta la o parte si incerca sa vada pe acolo. Si acolo trebuie spart ca sa vada. Boc -boc -boc (nu, nu e un a-propos, nu e vorba de boc acela, de data asta).

Fara mila, sparg de parca i-au facut mamicile lor intr-o cariera de piatra. “Nu e de aici, trebuie sa spargem si mai sus!”. Isi iau ustensilele si dau sa plece. Si mizeria? Si reparatia? Si chiuveta cine o pune la loc? “Asta nu e treaba noastra, vedeti dvs., noi am venit sa cautam teava sparta”.  Am inteles,  ei sunt sectia de diagnostic. “Si cine repara?” – intreb prosteste. “Pai gasiti pe cineva”. Asta era. Deci ei au venit, au facut praf peretele, n-au gasit sursa problemei, iar acum pleaca. Nu ca as vrea sa repare ei, ca dupa ce i-am vazut in actiune, nu i-as chema nici sa dea cu mopul, dar asa , ca idee, ma gandeam, era frumos sa fi zis ” reparam noi cand terminam investigatia” sau ” vine un zidar maine” sau ceva de genul asta. Dar nu. M-am ales (alaturi de alti colocatari) cu casa vraiste, mobila mutata, peretele spart si mai ales tipicele urme pe podea (ati observat ca sunt niste urme caracteristice instalatorului? Fire de canepa, baltoaca si multe multe urme de bocanci care nu ar da nici o bataie de cap vreunui Hercule Poirot in cautare de vinovati: cand vezi asa ceva , stii ca pe acolo a trecut el!). Ne apucam de curatenie, reparat, montat la loc ce-au demontat ei.

Asadar ei au venit trei (ca-n Miorita), unul sfarma piatra, unul raspunde la intrebarile clientului si al treilea vegheaza (hmm! nu era chiar stare de veghe, era oarecum semiconstienta). Ma intreb in continuare care era instalatorul de fapt? Si unde a facut el scoala? Si cine l-a format pe el profesional? De ce e ciocanul cea mai utilizata scula (ma scuzati) pentru mesterii romani? De ce trebuie sa renovam toata casa dupa fiecare schimbare de robinet?

Va veni oare vreo zi cand vizita instalatorului nu va mai fi o bocaneala noroioasa ci o executie de profesionist? Poate ca da, dar nu in secolul asta si nu la noi in tara.

Secolul XXI, tara europeana, oras capitala de judet (mun’cipiu, adica), spital de urgente.

Fara birou de informatii sau receptie. Astept sa apara vreun personaj costumat in ceva ce te-ar putea duce cu gandul la uniforma sanitara si intreb “nu va suparati, unde sunt Urgentele?”. Se supara dar imi raspunde totusi cu un gest larg, aratandu-mi doua directii diametral opuse. Adica…. in stanga si in dreapta. ??!!?? Instinctiv, satula de atatia ani de comunism, o iau spre dreapta si ma asez la coada. O coada linistita, groasa si nemiscata. Da, imi zic, asta era ciudatenia, ca nu se misca, si stau aici de ceva vreme. Intreb pe cineva : “Aici asteptati pentru urgente?” “Da, dar urgentele spitalicesti” -”adica, zic, cum, spitalicesti?” -”Adica noi suntem sau am fost internati si acum asteptam aici sa vina Dl. Doctor sa ne vada sau sa ne externeze, dupa caz” -”Si eu, daca nu sunt internata?” -”Aa, pai dvs. sunteti urgenta oraseneasca, nu spitaliceasca, tre’ sa stati la coada ailalta!”. Mandra de noua mea titulatura (adica sunt urgenta oraseneasca, bre, ce mama zmeilor! aveti grija cum imi vorbiti) ma indrept catre coada “de stanga”  si ma asez.  Pe usa, anunt important : “URGENTE – program: 7-13″ . ??. Deci, sa recapitulam: am o urgenta, vreau sa o tratez ca pe o urgenta, ei bine, trebuie planificata. Inainte de ora 7 si dupa ora 13 se inchide pravalia si gata cu urgentele. Ce, n-ati inteles?

Coada, adulti, batrani, copii. Iese din cabinet o asistenta rotunjoara si zambitoare. “Cine e cu trimitere?” Se napustesc spre ea cativa si-i inmaneaza trimiterile. Ramanem, eu si cei ca mine, cu mana goala. Se incrunta si intreaba pe rand ce probleme sunt. O tanti are un os de peste in gat. “Si de ce nu mergeti la medicul de familie?” -”Ce sa-mi faca, domnisoara, medicul de familie?”- “Sa va dea trimitere!” -”Dar nici nu mai pot sa respir, de-aia am venit la urgente” -”Alta data sa veniti cu trimitere! Acu’ ramaneti daca ati venit!” zice suparata dar cu tonul imparatului care tocmai a facut o favoare slugii care l-a nemultumit. Intra inapoi in cabinet. Intre timp mai iese un pacient. Timpul trece. E 12. Doamna cu osul de peste e verde la fata . “Am venit de dimineata si nu mai pot”. Mai intra cineva, mai iese altcineva. Apoi iar durdulica. “haideti, cine urmeaza? Ca nu mai avem timp prea mult!” Intreb, convinsa ca randul meu nu mai vine azi : “unde mai sunt urgente ORL?” -”Da’ de ce, v-a spus cineva ca nu va consultam”- “Pai e multa lume si ziceti ca nu mai e timp” -”Ia lasati, ca asta e treaba noastra, sa rezolvam pe toata lumea”. Apare o duduita pe tocuri. Isi zambesc. Intra impreuna in cabinet. Se aud rasete si timpul trece. Lumea se apuca de vorbit, de schimbat retete, de criticat politicieni. Ce sa faci, daca trebuie sa astepti? Macar mai schimbi o vorba, o impresie, mai discuti ce-a fost aseara la televizor. Din cabinet nu mai iese nimeni. Nici nu se mai intra, deocamdata. Doar suntem la urgente, nu? Doamna cu osul de peste se ridica si da sa plece. “Renunt”- zice. La ce? ma intreb? La vizita la doctor? La osul de peste? La viata? La Romania? Ca parca si mie imi vine sa renunt.

O cunosc de multa vreme. E peste tot, in fiecare casa, om, film, campanie electorala, carte, magazin, ziar. Minciuna e parte din viata noastra de zi cu zi, adesea inofensiva sau gratuita, dar de multe ori deranjanta si revoltatoare. Depinde de situatie. Nu cred ca e om care sa nu fi mintit vreodata in viata. Uneori mintim ca sa ne scuzam nestiinta, sa evitam o vizita plictisitoare sau ca sa scurtam o conversatie neinteresanta. Astea sunt minciuni nevinovate si spontane, cu rol mai curand de autoprotectie fata de un factor care ne displace. Apoi sunt minciunile ceva mai elaborate, oarecum premeditate, dar fara urmari serioase, de care ne folosim cand vrem sa scapam de o corvoada fizica sau mentala. Aceste doua tipuri de minciuni sunt aproape inofensive si sunt, intr-un fel, dreptul nostru de proceda, in anumite situatii, dupa bunul plac. Le putem numi chiar “minciunele” , ca se le deosebim de ceea ce vreau sa vorbesc in continuare: MINCIUNA. Minciuna care supara, raneste, doare si dauneaza. Minciuna care ne afecteaza viata, care ne face sa suferim, care ne distruge credinta si care ne transforma in niste fiinte mult prea precaute, din teama de nu fi inselati.

Cand suntem mintiti de cineva important (prieteni, familie, media, colegi, conducatori), fenomenul capata alte dimensiuni si urmari, adesea ireversibile.

Daca avem de-a face cu mincinosi lipsiti de profesionalism (adica mint prost iar noi stim ca mint) – rezultatul este ca noi suntem raniti si revoltati iar ei raman fara credibilitate. Ceva ce s-a cladit in ani multi se darama intr-o clipa.

Daca avem de-a face cu mincinosi care mint bine, deci au sanse mari de a fi crezuti, cel mintit are deja un handicap, crede ceva ce nu e adevarat si inca si mai grav, poate transmite mai departe minciuna drept adevar. Un fenomen de propagare eficient si greu de oprit. Si care naste o noua categorie de mincinosi, cei care nu stiu ca mint! De orice fel ar fi, minciuna nu duce la nimic bun. Fie ca nu stim ca suntem mintiti si picam de “popa prostu’ ”, fie ca stim ca suntem mintiti si ne revoltam ca suntem luati drept “popa prostu’ ”, ea ne face rau oricum.

Si raul cel mai mare mi se pare a fi ca, nemaistiind cine minte si cine nu, ce e adevar si ce e minciuna, ajungem sa nu mai avem incredere in nimeni si nimic, sa primim cu indoiala orice informatie, sa fim suspiciosi cu toata lumea, sa ne transformam intr-un fel de Toma Necredinciosul care are nevoie de dovezi pentru fiecare cuvant spus…

Daca toti mincinosii ar avea sindromul lui Pinochio, ne-ar fi mai usor sa stim….

De la o vreme Cerul face instructie cu noi: soare, ploaie, soare, ploaie, cald, rece, soare, furtuna, soare, ploaie. Ne incalzeste putintel, apoi da drumul la dusul rece, sa ne prinda pe picior gresit, cand tocmai incepeam sa cantam cantecele depre vara rascolind in dulap dupa sandale. Ca o fi din vina norului-balaur din Islanda, ca or fi polii Pamantului pe cale sa se inverseze, ca “o veni Apocalipsa, maica, e sfarsitul”, ca or fi niste certuri banale  ale unor cumulonimbusi  furiosi care se sfarsesc cu paruiala, nu stiu! Cert e ca ploua de rupe iar daca o tine tot asa, breasla paparudelor ramane in curand fara obiectul muncii! Las’ sa ploua, ploua, ploua, vreme de betie si s-asculti pustiul, ce melancolie…

Azi m-am intalnit din nou cu neamul prost. Mi se intampla tot mai des, chiar de cateva ori pe zi, ceea ce imi strica in mod repetat buna dispozitie.

Neamul prost este un tip la moda. Poate fi observat cu usurinta pretutindeni, avand o tinuta aparte data de purtarea cu dezinvoltura si uneori chiar cu mandrie a trasaturilor care il desemneaza ca apartinand categoriei de neam prost. In plus, se face remarcat printr-o serie de gesturi si sunete specifice speciei.

E cel care sta cu sapca pe cap in biserica, cel ce se lipeste de tine la bancomat cand tastezi PIN-ul, cel care ignora randul si se aseaza primul la ghiseu, cel care isi sulfa nasul zgomotos si direct pe strada, cel care arunca ambalajul de la shaorma pe gazonul din parc, cel care priveste neclintit din pozitia sezand in tramvai cum mamaita care tocmai a urcat cauta un loc liber, cel care claxoneaza insistent cand a aparut lumina galbena la semafor si cei din fata nu au pornit, cel caruia ii suna telefonul mobil in timpul spectacolului de teatru, cel care iti scuipa seminte in cap la meci, cel al carui vocabular se reduce adesea la propriul organ reproductiv, cel a carui masina in mers este o sursa bubuitoare de decibeli manelici, cel care isi aseaza ostentativ pe masa de la carciuma toate telefoanele mobile pe care le are si vorbeste continuu la cel putin unul dintre ele, cel care, in calitate de client, nu cunoaste expresiile “va rog!” si “multumesc”, iar in calitate de furnizor, nu cunoaste expresiile “cu ce va pot ajuta?” si “cu placere”, cel care, ajuns intr-un punct ierarhic superior, isi trateaza subordonatii ca pe niste preşuri, cel care vine pe plaja cu combina muzicala data la maxim, cel care isi lasa gunoaiele pe pajistea unde face duminica gratar, cel care vorbeste tare pe holul spitalului.

Asadar neamul prost este o categorie din ce in ce mai des intalnita. Isi poarta lipsa celor sapte ani de acasa ca pe un lant de aur, nesimtirea ca pe un joben si prostia ca pe un  Rolex. Singura regula pentru el e ca el nu are reguli: e cel care are intotdeauna dreptul sa faca ce, cum si unde vrea, el e singurul care conteaza si pentru el s-a creat lumea. Regulile celelalte sunt pentru fraieri de rand, ca mine sau ca tine.

E o specie care se inmulteste necontrolat si devine predominanta.

Intrebarea este: fugim sau ramanem si luptam?

Foame.  Nevoie imperioasa de a pregati ceva. Vreau ceva special, asa ca ma duc sa ma inspir din cartea lui Radu Anton Roman (Domnul sa-l odihneasca) ” Bucate, vinuri si obiceiuri romanesti”. Carte de bucate? As zice mai curand un roman-fluviu! De cate ori  ma iau la sfat cu dansul, uit de toate si ma pun pe citit. Cautam reteta de pui cu smantana (“o mancarica de duminica sau pentru oaspeti dragi”, zice autorul) si m-a uitat Sfantul citind si savurand in minte ce cu gandul nu gandesti. Ia auziti aici: alivenci, zama taraneasca, tochitura Ancutei, sfaraiala dobrogeana, suberec, papara, oaie la groapa, dulceata de toporasi, bulz, flori de bostan umplute, langosi, minciunele, papricas, scofala (da, scofala e o mancare!), taci si-nghite! astea toate , mai mult sau mai putin stiute, mai mult sau mai putin uitate, fiecare cu o poveste, ma transforma din bucatar flamand in cautare de retete in cititor curios, uimit si dintr-o data amnezic fata de intentia incipienta de a umple farfuria cu un fel nou. Ce cuptor, ce tigaie, ce foame, cand randurile alearga prin fata ochilor si aduc de-a valma amintiri, povesti, imagini, culoare, arome, obiceiuri, stranse cu mare grija de pe toate coclaurile. Asadar, problema este ca atunci cand ma trezesc cu ditamai catastiful in brate, masa propriu-zisa (motivul de drept care m-a dus catre catastif) ajunge sa se tot amane (“atat mai citesc, pagina asta si mancam!”) si sa se tot amane (“ia te uita! e un fel care se numeste “ii place lui Ionica”!) si sa se amane iara (“o stiai p-asta? supa cu parul zanelor?”) pana cand se reduce la o omleta “la minut” cu salata si painica, restul cunostintelor culinare dobandite urmand a fi puse in practica la un moment ce va fi anuntat ulterior. Adica alta data! Cand e vremea de gatit, e clar ca trebuie sa ma tin departe de cartea asta, fiindca e imposibil sa ma opresc numai la o pagina, vreau inca una si inca una, ca asa-s de frumos scrise toate acolo ca parca ma duc inapoi in timp si spatiu.  Pana la urma m-am dezlipit de scrierea Radului si am incercat puiul dumnealui cu smantana, o simplitate si o bunatate de reteta. Dar nu va trece mult si voi reveni la randurile sale, neincetand sa ma minunez cum a putut sa adune intr-o carte de bucate atata istorie, vorba dulce, povestiri, amintiri, obiceiuri, ingrediente, vinuri si traditie. Un regal culinaro-beletristico-istorico-etnografic (stiu ca nu suna romaneste, dar mi-au venit toate cuvintele la rand si trebuia sa le leg cumva) care merita savurat, cu riscul de a ramane, paradoxal, cu burta goala!

“… clipa asta minunata / In suflet vreau s-o pastrez /Sa iubesc si sa visez

In jurul meu sunt flori, flori nascute din dor / Am vrut de atatea ori sa le-mpart si sa spun tuturor….”

Asemenea feerie chiar ca ar fi de oprit! Merii in floare, covor de papadii si alte minuni, ninsoare de petale, iar in aer, numai zumzet! Am stat cu ochii larg deschisi, cu urechile ciulite sa nu pierd nici un sunet, dorindu-mi ca asa sa se intample oprirea timpului. Sau daca nu se opreste, sa ramana mereu cum e acum. Albastrele minuscule prin iarba, gâze de mii de feluri, flori de mar cu parfum de rai si muuuuuuuulte multe albinute trebaluind neincetat si tesand prin aer o retea nevazuta de trasee. Probabil ca am mai vazut asta de cateva ori in viata, dar parca e mereu prima data si parca e mereu altfel. Ma minunez de haosul ordonat al naturii care, inviata dupa iarna, se grabeste sa puna la punct toate detaliile pentru vara care vine, pentru toamna care va rodi si pentru toate ciclurile care mai urmeaza, an dupa an, aceleasi. Pana cand timpul se va opri. Dar mai e pana atunci, nu?

Pentru majoritatea conationalilor mei posesori de carnet auto, drumul cu masina este rutina . Pentru unii e chiar placere. Ei bine, mie nu-mi place sa conduc pe strazile patriei. Sau cel putin nu in anumite regiuni geografice. De fiecare data, inainte de a porni cu Loganul-Golanul meu la plimbare, am de facut o mica lista de rugaciuni: Doamne-ajuta sa nu ma fi blocat vreun prost in parcare! Doamne apara-ma si ajuta-ma sa ma intorc acasa intreaga! si asa mai departe. Paralela cu poezia lui Nichita a venit cu naturalete:
“E o întâmplare a fiintei mele/ si atunci fericirea dinlauntrul meu / e mai puternica decât mine, decât oasele mele,/ pe care mi le scrisnesti intr-o imbratisare /mereu dureroasa, minunata mereu.” Nu , fara scrasnete, va rog!
Odata ajunsa in strada, incepe aventura slalomului printre gropi lasate in urma de o iarna grea(???!!??) si nemiloasa care a muscat asfaltul cu o foame de neimaginat, printre pietoni cu apucaturi sinucigase care traverseaza pe unde le trece prin cap, printre mijloace auto serpuitoare care ocolesc aceleasi gropi de care ziceam mai sus. La prima intersectie sunt deja obosita psihic, dar acolo ma asteapta o noua provocare: semafoarele nu functioneaza, asadar functioneaza legea junglei: trece cine e mai tupeist, mai fara scrupule sau are limuzina blindata. Ca un extra-bonus, pe timpul asteptarii, cei din spate claxoneaza isteric, de parca daca ma claxoneaza ei, eu pot sa fac Loganul sa zboare. Nu pot, n-am gasit butonul de zbor.
“Du-mă, fericire, în sus, si izbeste-mi timpla de stele, până când/ lumea mea prelunga si în nesfirsire / se face coloana sau altceva /mult mai inalt si mult mai curând.”
Si fara izbiri de tample, va rog! Iar eu nu vreau ca lumea mea sa se faca altceva mult mai inalt deocamdata!
Urmeaza un alt sir de intersectii similare, apoi soseaua, unde toti tasnesc spre libertate cu acceleratia unui dop de sampanie sarit de la o sticla agitata cu simt de raspundere. Pe sosea, nimic deosebit, viteza, depasiri periculoase, claxoane de mustrare pentru fraierii ca mine care merg pe banda lor cu viteza regulamentara si ii deranjeaza pe ceilalti participanti la Formula 1- varianta latino.
“Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!/ Doua cântece diferite, lovindu-se amestecindu-se…”
Oh, nu, fara loviri si mai ales fara amestecari ! Please!
Cu putin noroc si concentrare, pot citi pe buzele unora dintre shumaheri toate urarile de bine si sanatate la adresa mea si a mamei. Deh, daca nu pricep ca ei sunt toti foarte grabiti , iar legea e facuta numai si numai pentru a fi incalcata! Cine m-a pus sa ies la sosea daca nu am alta treaba decat sa incerc sa ajung teafara la destinatie? Ei sunt aici cu un scop mult mai inalt si mult mai curand !
Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt ! Da, eu chiar ma mir ca inca mai sunt!

Nu mai departe de ieri vorbeam cu o prietena despre minunatul trai in comun. Adica la bloc. La un bloc mai mic sau mai mare, cu una sau mai multe scari, cu patru sau zece etaje. Asa, in general, la bloc.

Despre nenumaratele avantaje ale acestui tip de habitat care ne aduce, pe langa sentimentul de nu fi niciodata singuri, posibilitati multiple de a ne petrece timpul liber fara a suferi de plictiseala sau urat.

Comunismul ne-a manat, treptat, de la tara spre orase, intr-o transhumanta dedicata nevoii de industrializare si construire a societatii multilateral dezvoltate. Am devenit, asadar, incetul cu incetul, pe parcursul catorva generatii, oraseni. Adica nu mai suntem niste tarani. Avem sansa de locui in metropole moderne, de a ne pune dosul in masina si a ne deplasa motorizat chiar si pentru a cumpara o paine, de a admira de la balcon privelisti de asfalt si betoane si, mai presus de toate, de a socializa. “De singuratate sa uiti si sa o lasi in urma ta”, va amintiti cantecul Angelei Similea ? Poate cei mai maturi sa mai stie cine e dumneaei. Ma rog, sa nu deviem de la subiect.

Deci, citadela de secol XXI, strada Pasientei (sau Sapientei?) numarul 6 (sau 9?), cladire cu 6, 8 sau 10 etaje, centrul civic. Ma trezesc brusc. Nu, nu am nevoie de desteptator, am ceasul meu biologic. Dar nici el nu e cel care ma trezeste, ci vecina de deasupra care, in fiecare dimineata, tropaie vioaie pe gresie cu niscai tocuri cui, metalice dupa tonalitate. Altfel spus ma trezesc pe heavy metal. Incerc sa mai lenevesc, poate adorm la loc. Toc toc toc, apoi liniste. Waw! A plecat! Sa-mi apropii nitel genele, macar inca vreo jumatate de ora. Visez ca alerg pe strada urmarita de o haita de caini comunitari furiosi, latra si isi ranjesc coltii la mine, latra, latra – ma trezesc. Latra cainele lui Costica de la doi, e un caine mare, frumos si frustrat de singuratate, deci latra. Tare. Gata cu somnul, in fond, o viata avem si pe aia s-o dormim? Ma duc la baie. Cred ca am nimerit in bucatarie, oare nu m-am trezit pe de-a-ntregul? Miroase a sunca prajita. Ah, ba da, am nimerit unde trebuie, asta e baia, doar ca vine pe la aerisire mirosul de la vreo bucatarie. Constructie facuta cu cap pe principul vaselor cat mai comunicante. Ma spal cu apa rece. Pun cafeaua la fiert si ies pe balconul de la bucatarie. Dimineata de primavara, cer senin, soare. Mai bine ramaneam privind in sus. Jos, in curtea interioara, e alt peisaj. Mucuri de tigara, cateva pungi de plastic, o cutie mare cu gunoi dusa pana aproape de destinatie. Ieri facuse femeia de servici curat, azi nu se mai vede, dar pana la urma nu vrem sa o vedem somera, nu? Trebuie sa aiba si ea ceva de munca in fiecare zi. Intru si dau sa deschid fereastra, am spalat-o saptamana trecuta, azi are un model “art nouveau” trasat de niste zoaie cazute liber de la un etaj superior. Ma enervez. Nu, nu te enerva, e dimineata, ziua abia incepe! Las’ c-o spal diseara iar.

Cafeaua e gata, mirosul ei ma invaluie si ma trimite spre fotoliu. O savurez si ma gandesc la nimic. Ma imbrac si ies. Fara sa ii tropai vecinului de dedesubt. Cobor in pas alert, la parter noi si noi surprize: gume de mestecat mestecate si abandonate. Le ocolesc si ies. Ce? Ploua? parca era soare? Ma uit in sus, nu ploua, isi spala vecina de la unu balconul. Pana ma dumiresc sunt fleasca. Iar ma enervez, ii zic ceva (oare ma aude?), intru, urc, ma schimb, incerc sa ma calmez. Plec iar. In fata usii, niste cocoloase. Ma uit mai bine, sa vad ce-or fi? Nu e nevoie de zoom, mirosul imi spune totul, plimbarea catelului latrator a fost mai scurta ca de obicei si in dimineata aceasta s-a sfarsit in fata usii de la intrare, la interior. El, patrupedul, si-a finalizat scopul iesirii iar bipedul sau stapan a lasat acolo dovezile trecerii sale prin efemera noastra viata. Sa stim si noi , ceilalti, ca Rex nu e constipat. Imi vine sa urlu. Urc inapoi si ma opresc la usa patrupedului. Sun cu furie. Nu e decat el, care latra de cealalta parte a usii. Stapanul a plecat la servici. Pe unde o fi iesit, sau a sarit peste cacareze si s-a facut ca nu le cunoaste? renunt si-mi propun sa sun iar cand ma intorc, dupa-amiaza. De data asta chiar plec. Incerc sa ma strecor printre masinile parcate pe trotuar; probabil ca noua ordine este: pietonii pe sosea, automobilistii pe trotuar. Sau nu, automobilistii pe sosea, automobilistii pe trotuar, pietonii unde-or sti.

La intoarcere, totul ok, pe scara e curat si liniste. Descui usa si intru. Ce bine e acasa! Ma pregatesc sa spal fereastra “art nouveau”, sa o transform la loc intr-o banala fereastra de apartament. Ma inarmez cu carpe si spray de geamuri si trec la treaba. La un moment dat vad coborand accelerat un ghemotoc. Ma aplec just in time pentru a auzi pleoscaitul de aterizare; ma zgaiesc mai bine, ce sa vezi : o bucata de piele de pui zace pe asfaltul curtii interioare. Ce vecini milosi! Poate trece vreo pisica hamesita, sa aiba si ea ceva de-ale gurii. Iar ma enervez si scot capul pe fereastra cu intentia sa vad provenienta produsului si sa trimit cateva mesaje de felicitare furnizorului. Ma retrag la timp din calea celei de-a doua ghiulele similare cu prima (logic, daca oamenii sunt doi, trepuie sa jupoaie doua bucati de pui! In fond, poate mai urmeaza si altele.) Ghiuleaua trece prin fata mea cu aceeasi acceleratie si aterizeaza aproape langa prima: lovitura de specialist! numar pana la zece si imi doresc ca legile fizicii sa se inversese dintr-o data si pielea de pui sa faca miraculos cale intoarsa pe aceeasi traiectorie si sa-i intre pe fereastra mitocanului, sa-i aterizeze pe ochi. Dar nu se intampla asta. Deh, nu toate dorintele se implinesc, iar   g=9,8 m/s²  nu se face negativ la cererea oricarui muritor de rand. Cand ma gandesc ca vroiam doar sa-mi spal un geam si am ajuns sa analizez acceleratia gravitationala realizez inca o data beneficiile traiului la bloc: ai tot timpul creierul activ!

In sfarsit termin de spalat, inchid fereastra si imi vad de altele prin casa. Un zgomot cunoscut imi rascheteaza timpanele. Oh, nu! Iar au dat manele la maxim vecinii de peste drum. Odata si odata am sa sun la politie, sa reclam ca deranjeaza linistea publica. Care liniste, poate sa intrebe Domnul Politist? Si aici ar avea si el dreptate: printre claxoane, latraturi de caini intra si extracomunitari, motoare ambalate si altele, cum sa mai fie ceva ce ar putea adauga niste decibeli in plus? Inchid toate usile si ma duc sa citesc ceva. Privesc  aiurita fereastra spalata. Are un model nou. Oare cand a aparut? Nu mai am energie sa ma enervez. Doamne, totusi, nu ai putea sa te mai gandesti putin la dorinta mea cu privire la gravitatie??

A venit seara. Orasul s-a mai potolit, soarele apune printre blocuri, un gugustiuc intarziat se grabeste spre adapostul lui. Toc toc toc: s-a intors vecina cu heavy metalul. Patrupedul de la doi latra. Pe la gura de aerisire vine mirosul binecunoscut de sunca prajita. Ce bine e acasa! Ce bine e la oras. Va dati seama ca , daca ramaneam niste tarani, acum adormeam in miros de zarzari infloriti, ascultam cantecul noptatic al vreunei privighetori si nu vedeam prin geamul casei cu pridvor decat cerul intesat de stele? Iar maine dimineata ne-ar fi trezit vreun Cucurigu aprig de cocos constiincios. Nu se compara.

Am fost, acum o vreme, la o expozitie de pictura. Nu spun a cui, persoana importanta. Foarte importanta.
Adica am fost luata pe sus si dusa acolo, sub lozinca “asa ceva vezi doar odata in viata!”.
Aglomeratie ordonata, de oameni civilizati, dispusi sa astepte oricat pentru a avea acces la portia lor de cultura.
Pliantul imi recomanda traseul de urmat pentru a pastra cronologia fireasca a evenimentelor.
Ma supun si intru in prima sala, privesc si incerc sa inteleg. Iau exponatele la rand, constiincioasa, trec mai departe si ma intorc, poate totusi e un mesaj acolo si nu l-am prins eu la prima vedere.
Sala a doua. Reprezentari din ce in ce mai bizare, neuronul meu din ce in ce mai nedumerit. Nu reusesc sa stabilesc nici cea mai vaga relatie intre titlu si tablou. In jur, lume puhoi. Unii privesc fix, se indeparteaza pentru a se apropia din nou, altii stau pe unica bancuta cu mana la tampla intr-o pozitie tip ganditorul de Hamangia. Ma intreb daca ei inteleg ceva? Sunt eu singura pe dinafara? Help!
Sala a treia, la fel. Patru, cinci, sase, sapte. Deja se ingroasa gluma, stilul devine mai succint, de fapt e un fel de linie, punct, punct, linie, cerc.
Sunt disperata. De ce n-or pune ghid la intrare? Un grup de alaturi discuta ceva. Ma dau mai aproape, poate prind vreo idee care sa ma conduca spre intelegerea artistului, dar aud numai comentarii de genul “Senzational! Un artist desavarsit! Observati metafora! cata subtilitate!”. da, cu subtilitatea sunt de acord, dar voi pricepeti ceva? ii intreb in gand pe tovarasii de salon. Eu NU! sincer, eu nu pricep nimic! Nu vad nici un mesaj, nici un chip, nici un copac, nici un nor! Doar linii si puncte colorate, patratele si cerculete.
Imi trece pe la urechi vocea unui vizitator care pare ca a inteles ceva (sau se face?): Ce sugestiv e plasat acel punct! priviti!
Nu mai rezist. Ori am eu un handicap grav pe tema artei expuse aici, ori cei ce se tot minuneaza in jurul meu bat campii ca sa nu recunoasca sincer ca si ei au o dilema. Simt ca traiesc punerea in scena a povestii lui Hans Christian Andersen, “Hainele cele noi ale imparatului”. Toti lauda straiele regale, dar, fratilor, nu vedeti ca Maria Sa e gol pusca???
Destul e destul. O sterg de acolo prin primul orificiu cu insemnul luminos “Exit”. Sunt in strada, respir, vad oameni adevarati cu doua maini, doua picioare si un singur cap, nori albi pe cer albastru, pasari cu aripi. Toate astea au ramas normale, cum le stiam eu inainte sa intru la muzeu. Ce bine! Imi trecuse acolo, inauntru, un gand sinistru prin cap ca lumea s-ar fi putut transforma in linie, punct, linie, linie, punct. Dar nu, e asa cum o stiu. De bucurie ma duc sa fotografiez niste copaci si nistre vrabii, ca dovada ca totul e inca ok!
http://andilandi.ro/amintiri-dintr-o-altfel-de-copilarie/hainele-cele-noi-ale-imparatului/

Pesemne ca da! Unii ar zice ca nu mai era loc de innebunit, ca sunt deja dusa demult!!! Dar nu le dau satisfactie inca.
M-am apucat sa fac de mancare. Mi-era dor de varza noua a la Cluj. Si m-am pus pe treaba: ceapa, varza, carne, mirodenii, etc etc. Cand ajung la varza si dau sa o tai, vad niste gaurele pe alocuri. Tai in doua, tai in patru, cand, dintre doua foi, apare un viermisor subtirel si agitat, scapat de ghilotina ca prin urechile acului. Il privesc, ma priveste, si ceea ce acum 20 de ani s-ar fi transformat intr-o scena isterica cu tipete si grimase de scarba, azi a fost doar un zambet! M-am bucurat sincer ca-l vad! asta inseamna ca varza mea nu e chiar plina de otravuri si chimicale, daca el a putut trai acolo. Intr-un amalgam de fructe si legume importate, toate mari, lucioase, frumoase, fara viermi si fara gust, varza mea are viermisorul ei si gust dulce. Si el, viemisorul, ca un purtator de vesti bune, mi-a inveselit ziua! Imi spune omul meu adesea ca ajungem, pe zi ce trece, sa ne bucuram de lucruri din ce in ce mai marunte. Asa e! Important este sa le vedem si intelegem. Uite asa, de la viermisor, am lasat mancarea balta si am venit aici sa vi-l arat si voua! Deci, am innebunit?

Foaie verde, de dai, n-ai, ia nu da sa vezi cum ai!
Nu, a doua parte nu se aplica in cazul meu. Eu sunt un caz fara speranta de recuperare.
Imi place sa primesc, dar imi place si mai mult sa dau. Cand dau, parca primesc, asa se simte la inimioara. Inconvenientul e ca uneori, cu cat dai, cu atat se cere mai mult, fara a primi nimic in schimb, nici macar sentimentul ca ai facut bine ca ai dat.
Demodata cum sunt, ma straduiesc sa tin minte aniversari si date importante pentru altii, sa trimit maldare de felicitari de Paste si Craciun, vederi din locurile unde uneori ma aflu. Rezultat? O voce grabita care zice multumesc in sensul ca “scuze, sunt cam ocupat momentan”. Doua-trei felicitari (care veneau oricum, ca si expeditorii sunt tot din categoria fara speranta), in cele mai multe cazuri un SMS ready-made, marime si model universal, care sa vina bine la toti destinatarii. Inima, sentiment, caldura, ioc.
Si tot demodata cum sunt, imi ocup pana la ultimul minut ajunurile de sarbatori sau zilele trecute in ortodoxul nostru calendar cu mentiunea “pomenire” framantand, cocand, aranjand pachete, bucuroasa nevoie mare sa le daruiesc fie ca semn de sarbatoare, fie “de sufletul celor dusi”, in functie de ocazie. E placerea mea, sa fac si sa dau ceva facut de mine, nu doar din ingredientele obisnuite, ca mai pun si nitel suflet (esenta ,desi rara, total depreciata pe piata de azi). Rezultatul: de la ” ce dragut ca te-ai gandit” pana la “da’ un banut nu ai de dat, Domnita?”, depinde de protagonist.
Iar dupa ce trece episodul “sa fac si aia, si aia, sa fie, sa se bucure, lui X ii place cu nuca, lui Y ii place verdele, lui Z ii placea mai dulce” etc etc ma trezesc intrebandu-ma obosita si totodata multumita de rodul muncii mele: Da’ la mine cine se gandeste acum? si cine se va gandi mai apoi?
Gresit, stiu. Nu asa trebuie abordata problema, dar parca nu sunt si eu om?
In principiu, trebuie gandit asa: fac ceva cu drag, cred in ceea ce fac, incerc sa transmit un mesaj prin fiecare detaliu care poate fi purtator de mesaj, ma bucur sa dau ceea ce am facut si … stop joc! Orice gand venit peste acest nivel strica toata povestea.
Ca pana la urma, daruind cuiva ceva, imi daruiesc si mie bucurie. Gata, s-a elucidat! Deci am impacat si capra si varza. Mai am de omorat lupul ala care intreba rautacios mai sus “da’ la mine cine se gandeste?”……
http://www.razboiulnevazut.org/articol/48/Daruind-vei-dobandi

Bunicii mei nu mai sunt aici. S-au dus, pe rand, acum multi ani, dincolo.

Uneori ii simt aici, se arata cateodata intr-un vis ciudat, dar mai adesea ii simt aproape cand fac ceva ce-mi aduce aminte de ei.

Bunica mea n-a fost mamaie, nici buni, nici mama-mare. A fost Mamama. Ce-o fi fost in capul meu de am botezat-o asa? Carevasazica un fel de mama, dar mai apasat, mai cu prestanta, adica o mama si jumatate! MAMAMA!

Mamama a fost mereu, pe timpul cand am petrecut impreuna in viata asta, neschimbata. Mica, harnica, blanda, impaciuitoare, credincioasa, iubitoare, gospodina, bunica, mama, sotie, sora, cumnata, fiica. Nu, fiica nu a prea fost, mama ei a murit de tanara, deci in concluzie Mamama a fost mereu tot ceea ce inseamna datorie si responsabilitate si nu a fost cam niciodata ceea ce inseamna ocrotire, rasfat, lipsa de griji…. Nici nu ar fi putut sa fie asa, ei i se potrivea doar postura asta pe care o stiu eu.

Mainile ei imi spuneau mereu o poveste: povestea painii calde, povestea dantelei din macramé, povestea supei cu galusti, povestea ferestrelor spalate in Saptamana Mare, povestea cartii de rugaciuni, povestea butonierelor migalite cu acul, povestea cafelei proaspat macinate cu rasnita de alama . Maini mici si aspre, invatate cu tot felul de munci si inzestrate cu tot felul de talente.

Chipul ei era mereu senin. Vesela sau trista, odihnita sau nedormita, linistita sau ingrijorata, sanatoasa sau bolnava, pe chipul ei vedeam mereu pace. Cum facea oare?

Mersul ei era mereu tantos, mandru, fie ca se pregatea sa mature casa, fie ca se pregatea se plece, gatita simplu si frumos, intr-o vizita. Mergea dreapta, cu pasi mici si egali, de parca niciodata nu o apasase vreun necaz care sa o faca se se aplece.

Vorbea frumos cu toata lumea, dadea cu drag din putinul ei si altora, ii mangaia si rasfata pe cei dragi, mergea duminica la biserica,

O necajeam adesea, eram obraznica uneori, faceam prostii copilaresti, dar ea nu se supara niciodata. Stia ca o iubesc.

Azi o am doar in inima si, arareori, in vis. O am langa mine de fiecare data cand fac paine, cand cos, cand macin cafeaua cu rasnita ei, cand ii privesc dantela.

Mamama a trait simplu si s-a stins simplu. A plecat cuminte, intr-o dimineata de Craciun, lasandu-ne cozonacul proaspat. L-am mancat singuri, noi, cei ramasi. Avea gustul mainilor ei aspre si al lacrimilor noastre sarate.

Bunicul meu n-a fost nici el nici tataie, nici bunicu’, nici tata-mare. A fost Papà. Pe el nu l-am botezat eu, am preluat termenul de la adultii familiei. El era deci Papà pentru noi toti, adica Sefu’.

Papà a fost , pentru mine, mereu la fel: inalt, cu parul des si alb, cu tigara in coltul gurii, mesterind tot timpul cate ceva si inventand cele mai neinchipuite cantece si formule de alint pentru nepoata-sa: “manca-l-ar tata de pistragoi”, “unde-i pistragulea lui papa?” si altele cate si mai cate. Nu stiu sa traduc pistragoi. Pistragoi eram eu, pentru el. Si asta era gradul suprem de alint pe care il poate primi un nepot in viata sa!

Si mainile lui imi spuneau povesti: povestea lemnului lucrat in strung, povestea gardului de la tara, povestea uneltelor din atelier, povestea vitei de vie care plange cand o tunzi. Maini frumoase , de desenator, mestesugar, constructor, gradinar.

El avea si povesti vorbite. Era cel mai simpatic narator si cel mai mare inventator de expresii exagerate. In papucii lui erau, de exemplu,“catralioane” de furnici….

Papà injura mai tot timpul. O facea cumsecade, cu patos, ca un barbat adevarat. Dar injuraturile lui nu erau niciodata vulgare sau neortodoxe. Dimpotriva, erau o desfatare pentru urechea oricarui ascultator, fiindca in ele totul era diminutivizat pana la alint iar originalitatea lor era demna de invidia oricarui lingvist cu studii: sfintisorii, pastisorii si dumnezeirasii erau cele mai “dure” excese pe care le facea, iar rezultatul final era un soi de incantatie la care singura reactie posibila a auditoriului era sa izbucneasca in hohote de ras.

Se aprindea repede si ii trecea repede iar pe mine nu se putea supara niciodata.

Azi il am doar in inima si arareori, in vis. Il am langa mine de fiecare data cand mesteresc ceva sau cand imi descopar vreun talent ascuns.

Cand s-a stins am simtit pentru prima data in viata ca suntem muritori. Stiam asta din carti si din auzite, dar nu constientizasem ca moartea e o certitudine. Poate singura….

Cu toate astea, astazi, cand merg la cimitir nu simt ca merg la ei, parca totusi ei sunt altundeva, mai sus si mai aproape.

Cand merg la tara de obicei sunt grabita. Grabita sa ajung, sa rezolv ce e de rezolvat, sa ma intorc acasa. Grabita sa plec de acolo. Enervata de fiecare “ceva” sau “cineva” care imi poate, eventual, intarzia plecarea.

Ieri am ajuns acolo si am inceput treaba. Repede, fara pauze, de parca urma potopul si orele imi erau numarate. Am obosit si m-am asezat pe o piatra. Am stat asa, fara ganduri. Imi era bine. Eram acolo si dintr-o data nu ma mai grabeam, dintr-o data eram intr-un spatiu familiar pe care mi-l instrainasem cu buna stiinta. Mama isi alegea florile preferate, le gasea la fiecare locul potrivit. A aparut Tanti Fila. Cati ani o fi avand Tanti Fila? arata la fel de cand o stiu eu, sunt multi ani de atunci. Mereu e in straie cernite, parul alb sub basmaua neagra ii contureaza chipul fara varsta si mirosul ei, Doamne, mirosul ei de lapte proaspat muls ma arunca dintr-o data inapoi in timp. Sunt intr-o clipa iar copil, stau sub marul inflorit si privesc. Mamama e la poarta, ia sticla cu lapte proaspat pe care Tanti Fila il aduce in fiecare dimineata. Si cateva oua pitite cu grija in sortul tinut de colturi: – “Pentru aia mica” -  ”Multumesc”. Apoi miros de lapte pus la fiert. Ma strecor incet prin spatele casei, dispar fara stirea nimanui. Fug fiindca nu vreau lapte, nu-mi place decat mirosul. Ma trezesc pe ulita. Salciile imi mangaie parul. Din vale urca Tanti Aura cu furca pe umar. E vara. Merge la fan. Vreau si eu, cer voie de la bunica. Am voie, sunt predata pe baza de proces verbal de predare-primire, Tanti Aura si Nea Gheorghe raspund de mine cu capul. Plecam  ”peste mari si tari” rostesc incantata de aventura. Trecem garla si un deal. Ei incep sa intoarca fanul. Au furci. Intorc si eu cu mainile. Fanul ma gadila si ma ameteste cu parfumul lui. La amiaza Tanti Aura aduce un cos si incepe sa scoata dintr-ansul bunatati: branza, rosii, slaninuta, paine proaspata. Ne asezam si mancam. Acasa nu m-as fi atins de slaninuta, dar acolo avea un gust dumnezeiesc! Bem apa rece. Intoarcem iar fanul. Spre seara venim acasa, eu sunt adusa la poarta si predata cu acte in regula. Nu-mi lipseste nimic, am doar cateva julituri.” Semne de buna purtare”. Nea Ionica e in fata portii lui, vecina cu poarta noastra. Mereu e acolo, sade pe un bolovan adus de la garla. Are un baston de care se ajuta cand merge. Clatina din cap si comenteaza ca pentru el insusi “fata asta n-are stare de casa”. Adica eu. Ei, si ce? Intru si ma asez la povesti. Papa fumeaza Marasesti si ma asculta. Mamama a facut nitel foc in soba, mancarea are alt gust bagata la cuptor. Apoi somn. Apoi iar dimineata, iar miros de lapte, gradina, tauni, meri, ulita, curcile lui Tanti Luta, uliul rotindu-se pe cer, garla, vacile intorcandu-se alene de la islaz (ce minunatie! fiecare stie la ce poarta sa se duca!), amurg, dealul cu crucea, noaptea cu stele, dimineata cu roua. “Unde sa punem dalia galbena?” ma trezeste Mama din reverie. Nu mai sunt copil, sunt eu, acum, aici. Ma intorc la treaba, dar mai incetisor. Cand suntem gata, ne asezam amandoua pe cate o piatra. Stam si palavragim. Nu-i spun pe unde am calatorit in vis. E secretul meu. Tanti Fila isi ia sapa si pleaca. Ma uit dupa ea si imi doresc s-o revad. Pe multi din cei din vis nu-i mai vad pe aici. Stiu de ce. Doar Tanti Aura a aparut ca o umbra, m-a privit mult si m-a intrebat daca e si Tata cu noi. Tata s-a dus si el de aici, sunt cativa ani. Ea stie, dar nu mereu. Apoi plange incetisor si isi continua drumul. Ma intorc in gradina. Nu ma mai grabesc. De fapt, de ce ma grabeam? Nici eu nu stiu, asa m-am invatat…..

Duminica. Bulevard. Castani infloriti. De cand nu am mai trecut pe aici asa, fara scop? Mereu se gaseste altceva de facut, zilele trec, orasul se schimba, iar eu nu mai stiu nimic de el, adica de locurile care inca au ramas frumoase, cum e bulevardul. Alerg aiurea in diverse directii, fac tot felul de treburi care se transforma intr-o rutina zilnica, unele din ele nici macar nu sunt asa de urgente, dar parca poti sa te pui cu prioritatile setate de creier? Si cand intamplator trec pe langa castani, constat ca aproape uitasem de ei. Ei, care m-au insotit in fiecare zi, timp de opt ani, in drumul catre scoala. Ei, care mi-au fost umbrela in zilele ploioase sau in cele prea insorite. Ei, care imi zambeau in fiecare primavara cu florile lor ca niste ciorchini ciudati. Ei , care ma faceau sa tip de bucurie cand incepeau sa-si scuture primele roade pe trotuar, castane lucioase cu un singur ochi alb, dezvelindu-si rotunjimile din carapacea verde si tepoasa. Imi umpleam buzunarele si ghiozdanul cu colectia de toamna, le asezam cu grija ca pe niste trofee pe rafturile bibliotecii si pe marginea ferestrei pana cand nu mai era nici un locsor liber. Ei, care stiau primii supararile si bucuriile mele de copil, nazbatiile si secretele, notele bune sau notele rele. Era sa uit de ei, noroc ca mi-au iesit in cale si m-au facut sa ma opresc un moment, sa-i salut, sa-i recunosc pe cei mai batrani, sa-i intalnesc pe cei mai tineri. Le-am promis ca voi trece mai des pe langa ei, sa vedem daca reusesc sa ma tin de cuvant.

Azi am mers cu microbuzul. Ma duc in statie, dau sa urc, soferul face semn sa vin  in fata, ca in spate e full. OK , zic, locul mortului e pana la urma si el un loc. Urc, salut, platesc, porneste, baga viteza. Caut centura de siguranta. O gasesc. Nu e nevoie sa o puneti – zice. E asigurarea mea de viata – zic. Zambeste zeflemitor si tamp. Baga viteza si mai mare. Imi fixez centura. “Daca chiar vreti, puneti-o” nu se poate abtine sa mormaie. “Cred ca dvs. trebuia sa ma obligati sa o pun, asa e legal” replic. Da din cap plictisit, nu a inteles mesajul, el nu trebuie sa nimic, doar sa accelereze ca un psihopat. Da muzica tare si caldura si mai tare. Vorbeste la mobil. Microbuzul e plin, afara ploua si e frigut, noi, pasagerii, inca respiram, deci se face abur. Are ventilator, dar e pe OFF, prefera sa stearga parbrizul cu un maieu vechi. Ma gandesc la principiile termodinamicii, la condens si alte alea, oare n-o fi mai eficient ventilatorul? Da muzica si mai tare. Zambeste tamp. “E groaznic de cald” zic. Da caldura mai incet.  Aplica iar “dezaburirea cu maieu”. Vorbeste iar la mobil. Baga viteza. Un camion ne taie calea. Pune frana. Aproape ca se izbeste cu capul de parbriz. Injura. N-are centura. E randul meu sa zambesc. Se intoarce catre mine: “sunteti ok?”. “Da, zic, eu am centura. Multumesc de intrebare!”. Se stramba dezaprobator. Accelereaza. Vorbeste la mobil. Mai am 10 km si ajung. Doamne, ramai cu mine! Ajuta-ma sa ajung intreaga la destinatie, si eu, si restul de pasageri! Depaseste. Accelereaza. Doamne, nu ne parasi! Ajungem. Desfac diabolic de incet centura. De data asta nu mai salut. Cobor. Rasuflu usurata. Doamne, iti multumesc! Zambesc. De-acum sunt pe picioarele mele!

Asa, ca amintire a trecutului!
Cand in dimineata de 1 mai ne pregateam de defilare, pionieri, utecisti sau comunisti, cu gandul de s-ar termina circul mai repede sa trecem la episodul cu gratarul. Partea proasta era ca trebuia sa facem ceva in care nu credeam, ca ne simteam stupizi marsaluind ca un batalion de furnici ordonate prin fata tribunei cu prim, vice, tov si alti alesi pe viata, ca abia asteptam sa ne dam jos cravatele rosii, tresele si alte zdranganele lucitoare care indicau gradul fiecaruia de constiinciozitate si devotament fata de secera si ciocan, ca ne enervau cunoscutii mai in varsta care ne priveau de pe margine si ne faceau semne mandri de parca tocmai infaptuisem vreun act de eroism, ca nu intelegeam de ce trebuie sa ne irosim asa de aiurea o zi teoretic libera. Partea buna era ca eram copii sau tineri, ca tot ce ne enerva se stergea repede din mintea noastra, ca stiam sa ne bucuram de fiecare clipa si sa savuram o inghetata Polar care dupa corvoada defilarii avea intotdeauna un gust special.
Azi 1 mai e o zi ca oricare alta, mai mult sau mai putin libera, care nu mai are de-a face cu vremurile acelea decat poate gratarul traditional. In rest, comunismul s-a dus, si odata cu el si copilaria multora dintre noi.