Asacredeu's Blog

Avem câte un ochi care plânge și unul care râde.

Ochiul care plânge are de obicei mai mult de lucru decât celălalt. El vede toată fățărnicia, mizeria, indolența și zădărnicia vieții, culege informațiile-imagini (care, după cum știm, fac mai mult decât o mie de cuvinte) și le trimite pe căi numai de ingineria Dumnezeiască știute către creier, care la rândul lui le analizează, procesează, clasează și transformă în comenzi cu statut de ordine supreme care pornesc spre diverse părți din noi cu rol de executant. Unele se întorc la ochiul trist și îl fac să plângă. Din păcate, nu numai pe el, ci și entitatea de nedifinit și totuși definită de milioane de temerari ca fiind sufletul.

Ochiul care râde face cam același lucru, numai că el culege informații vesele, frumoase și bune iar la final el se alege cu zâmbete pe care, la rândul său, le împarte frățește cu același suflet.

Sufletul așadar e împărțit în două, el se zbate între bucurie și tristețe, între optimism și pesimism, luptându-se tot timpul să afle calea de mijloc ce duce spre echilibru. Nu mereu o găsește, adesea se îneacă în lacrimile ochiului care plânge și uneori se pierde în exuberanța celui care râde. În toată debandada asta, trage după el și inima, reprezentanta palpabilă (vorba vine) a sa. Pentru ochi, ne-am putea duce la oftamolog să ne caute dioptriile potrivite care să fie balanța dintre ei doi. Întrebarea pentru 100 de puncte rămâne unde ducem sufletul la echilibrat? Sau e totul e vânare de vânt?

Ne civilizăm, e clar. Fără putere de tăgadă, neamul nostru se îndreaptă, alene ce-i drept, către eticheta de stat european. Geografic, suntem deja. Acum se lucrează și la partea de infrastructură. De ce abia acum? Ei bine, astea sunt întrebări al căror răspuns generația noastră nu-l va afla în această viață și nu dau prea multe șanse de lămurire nici urmașilor urmașilor noștri.

Cert este că după ce am sărit din mers in  trenul numit Uniunea Europeană, deși nu eram pregătiți de călătorie și nici măcar biletele nu erau valabile, am început, târâș, să ne ”aliniem” cerințelor Nașului. De fapt multe din etapele de ”aliniere” nici măcar nu le-a impus Nașul, dar puterea de la noi  a acoperit cu dibăcie orice măsură antipopulară sub lozinca ”Așa ne cere UE”.

După ce au trecut aburii petrecerii de aderare, au început să apară fețele ascunse ale monedei. Mai întâi s-a trecut la dotarea plaiului mioritic cu o noua armată de trepăduși însărcinați, zice-se, cu intergarea. Adică alți bani de la buget pentru niscai rude ale celor deja așezați confortabil pe ciolan, să ciugulească și gura lor ceva.

Apoi au început să apară schimbările. Hai să facem și noi ca ei, dar după metodele noastre, că doar orice idee occidentală trebuie aclimatizată, domnule!

Am început să plătim mai mult pentru aceeași pâine, pentru același lapte, pentru aceleași servicii, in condițiile în care veniturile omului de rând s-au conservat cu grijă. Am început să înlăturăm țăranii care-și vând în piețe brânza pentru că UE ne-a spus ca e periculos să consumăm de la oricine, ni s-a explicat că e ilegal să faci țuică acasă că-s condiții insalubre, că găina pe care o aduce Moș Vasile în piață ”alive” poate purta gripa aviară cu dânsa, că fructele  oferite dintr-un coș de rafie pot conține monștri periculoși numiți viermi iar că ouăle de la țară sunt vopsite cu Salmonella. Nimic despre pericolele din brânza, carnea, ouăle, fructele din supermarketuri, dopate cu aditivi, hormoni sau pesticide. Astea sunt acceptate.

Până aici e bine. Apoi am început să ne adaptăm și din alte puncte de vedere.

Am construit peste tot rampele obligatorii pentru persoane cu handicap, fără a ține cont de pantă, ajungând astfel să avem cele mai abrupte rampe și, implicit, cei mai antrenați (sau resemnați, după caz) handicapați. Pentru așa înclinație ne-ar invidia chiar și constructorii de trambuline pentru săriturile cu skiurile. În paralel, pentru a dezvolta mici afaceri ale unora dintre ciugulitorii de ciolan, s-au refăcut bordurile cu o frecvență năucitoare și s-au pavat piețe cu marmură sau gresii lucioase care furnizează o clientelă constantă secțiilor de ortopedie ale spitalelor pe cale de dispariție.

Cu banii de la nașul UE construim cele mai scumpe autostrăzi ale Europei, pe principiul ” decât să facem bine odată, mai bine facem prost în fiecare an”, în acest mod inteligent asigurând atât o sursă constantă de venit prin comision pentru firme fantomă, cât și un loc de muncă pentru drumari.

Zi de zi auzim ”UE a impus” sau ”pentru alinierea la cerințele UE”…. Ceea ce vedem însă este o caricatură a ceea ce ar trebui să fie. Praful care se ridică si se alege este atât pentru ochii noștri, cât și pentru ochii nașului.

Iar mi-am găsit motiv de cârcoteală, știu, dar toate astea mi-au venit azi în minte la vederea unui coș de gunoi (culmea, dintr-o gară!) care, prin destinația care se dorise a i se da și prin ceea ce devenise de fapt, mi-a sugerat exact situația în care suntem noi azi, la două decenii după ce am împușcat comunismul și la două veacuri distanță de civilizație.

Sub nume generice tip Dorel, Gigel, Gogu sau Titi, meșterii noștri sunt, aproape toți, o apă și-un pământ. Că fac pe instalatorii, pe zidarii sau zugravii, pe montatorii de termopane sau pe electricienii, atitudinea și ”profesionalismul” lor  sunt atât de bine încadrate într-un anumit tipar, că parcă e o școală specială care îi învață, după meserie (?!), comportamentul tipic al meșterului. Ca să nu supăr un număr mic de apartenenți la aceste bresle care chiar știu cum să-și facă treaba, voi spune că afirmația de mai sus se aplică la 90% din ei. Restul sunt profesioniști adevărați, deci nu-i căutați pe aici  fiindcă ori au emigrat, ori au murit.

Să revenim la Dorel acum. El este meseriaș într-un anumit domeniu. Sau așa se recomandă. Că a facut vreo școală, că a învățat la locul de munca, nu e important. Important este ca dumnealui îți intră în casă și din acel moment îți trezește niște așteptări: să monteze bateria de duș, sau să tencuiască un perete sau să monteze o ușă, în funcție de specializare. Aici trebuie să fac o paranteză: dacă Dorelul care îți oferă serviciile zice că știe să facă ORICE , dar mă-nțelegeți, ORICE, ei bine sfatul meu este să îl poftiți politicos să se retragă și să căutați altul, specializat numai pe o anume trebușoară.

Doreii, Titeii sau Gigeii, fie ei veseli și nepăsători, fie morocănoși și revoltați pe șefii care i-au trimis la muncă, au toți la bază câteva elemente comune și se ghidează după un număr de principii:

1. Principiul croitorului grăbit: ÎNTÂI TĂIEM, APOI MĂSURĂM.

2. Teoria relativității: ORICE TERMEN CONTRACTUAL ESTE (FOARTE) RELATIV (aici facem referire la timp - de exemplu azi poate însemna mâine, acum poate însemna peste câteva ore, mai târziu poate însemna niciodata – , la caracteristici tehnice – de exemplu vertical poate însemna înclinat cu un număr de grade direct proporțional cu starea de spirit a Dorelului sau cu acuitatea sa vizuală – , la calitatea lucrării – de exemplu ”asta vă ține o viață” poate însemna că la prima ploaie stai cu ligheanul pe podea – etc etc.)

3. Principiul ”DUPĂ NOI, POTOPUL” – respectiv după ce vi s-a montat, să zicem, o chiuvetă, trebuie să faceți o renovare generală a apartamentului care a suferit până în cele mai îndepărtate colțuri furia trecerii lucrative a meșterului.

4. Principiul ”CLIENTUL E CÂRCOTAȘ, DECI TREBUIE REDUS LA TĂCERE” – respectiv la cea mai mică intervenție a clientului eventual nelămurit sau nemulțumit, i se va aplica acestuia o corecție verbală prin care fie i se va sugera să-și țină pliscul că nu se pricepe, fie va fi amenințat cu părăsirea locului faptei în plină desfășurare a procesului.

5. Principiul ”SINGURA UNEALTĂ VALABILĂ ESTE CIOCANUL” – adică după ce Doreii îți cară asudând în casă zeci de truse cu scule și dispozitive, sfârșesc prin a folosi obiectul suprem -  ciocanul - cu urmările dezastruoase de rigoare.

6. Teorema ETERNITĂȚII: o lucrare nu se va termina niciodată! Adică la finalul colaborării, nu vor fi niciodată întrunite toate condițiile stabilite inițial și chiar dacă unele din ele vor fi remediate ulterior, mereu va rămâne ceva în coadă de pește.

Și în sfârșit, Laaaaaadies and Geeeeeeentlemen, The Queen of the show, The Top of the tops, binecunoscutul slogan al Campaniei de luptă împotriva enervării, stressului și decesului de neuroni: LAS-O, MĂ, CĂ MERGE-AȘA!, aplicat cu asiduitate în orice situație în care prăpăditul care și-a pus banii la bătaie ca să-și facă vreun upgrade prin casă are vreo obiecțiune (fereastra nu se închide, apa caldă curge pe la rece și invers, lavabila se cojește, faianța e pusă strâmb, etc).

Cam asta ar fi varianta prescurtată a ”Ghidului de Bune Practici” în domeniul reparațiilor și renovărilor. Dacă aveți completări (de ce am oare sentimentul clar că aveți, și încă multe?) însoțite de exemple practice și imagini, vă aștept cu ele să îmbogățim impreună ediția următoare!

Până atunci, un mesaj către legendarul Manole: Meștere, Ana a avut mare ghinion că a trăit pe vremea aia, când matale te-ai încăpățânat să ridici biserica! Dacă vă nășteați acum, trăiați o mie de ani!

Am o conexiune la net. E de uz casnic, nimic special. La noi pe net se citeşte presa, se trimit emailuri, se mai caută câte o informaţie, se mai scrie pe blog. Astăzi însă vreau să aduc un omagiu Internetului. Ştiu că are multe aspecte negative, copiii stau toată ziua în faţa computerelor, adulţii îşi caută perechea online, etc., ca orice bun de care se face abuz, poate fi dăunător. Dar eu vreau să menţionez astăzi partea bună a lucrurilor, şi anume conexiunile reale care se crează datorită unei întâmplătoare conexiuni virtuale. Unor astfel de aranjamente al hazardului mijlocite de Internet  le datorez momente frumoase petrecute cu persoane pe lângă care altfel, poate, aş fi trecut la o palmă distanţă, fără ca vreodată să interacţionăm.

Aşa am ajuns să petrec o seară frumoasă într-un oraş scandinav cu o persoană care nu numai că îmi este conaţională, dar am trăit o viaţă în acelaşi oraş şi am mers chiar la aceeaşi şcoală, fără să ne cunoaştem.

Tot aşa am ajuns să-mi beau azi cafeaua cu două doamne de origini diferite, care nici măcar nu vorbesc o limbă comună, pe care drumul în viaţa al fiicelor şi fiilor lor le-a adus faţă în faţă şi le-a pus în faţa unei noi conexiuni. Una din doamne este “consăteancă” de-a mea, cealaltă este venită din nordul Europei să guste puţin din România. Mi-a fost bine şi am gândit că ar fi nedrept să nu recunosc sincer că datorez aceste clipe  reale minunate unei conexiuni virtuale întâmplătoare. Deşi se spune că nimic pe lumea asta nu e întâmplător.

Cam tot ce îi prisosește. Și cam tot ce ar necesita ceva lucru mecanic pentru a fi îndepărtat în mod civilizat. Deci deplasare. Științific vorbind, pornind de la definiție, am putea presupune că obiceiul de a te debarasa de ceea ce nu-ți mai trebuie exact acolo unde te prinde nevoia apare din dificultatea de a executa deplasarea până la coșul de gunoi. În realitate, în majoritatea cazurilor este vorba, iar și iar, de nesimțire.

Iată deci câteva exemple simple, care ilustrează teoria de mai sus. În fața (sau spatele) blocurilor, pe aleile de sub balcoane sau pe trotuare circulate intens putem afla cu destul de multe detalii ce mai au oamenii de prisos prin case: bureți de vase, flori uscate, crengi de salcie de la Florii,  colaci uscați de la vreo sâmbătă a morților, cârpe de praf ultra folosite (acestea pot fi admirate uneori în copacii de ale căror crengi s-au agățat în momentul coborârii), cutii de bere sau de alte licori, tuburi goale de pastă de dinți, piei de pui, uscături rezultate din procesul de îngrijire a plantelor de apartament, zaț de cafea, cutii de iaurt,  felii de salam înverzit, ambalaje de hârtie într-o varietate nelimitată, toate pe un pat de coji de semințe de floarea soarelui. Am văzut și mai mult decât atât, dar din bun simț nu pot menționa chiar totul….. Punctul culminant în experiența mea  din acest domeniu a fost atins de o ploaie de zeamă de varză (împuțită, desigur) pornită din senin într-o frumoasă zi de sfârșit de primăvară. No (more) comments…..

In curtea blocului meu, timp de doua zile și doua nopți, s-a auzit ceva. Un mieunat subțirel, când mai vioi, când mai stins. De pisică mică, rătăcită sau înfometată sau însetată sau prinsă undeva de unde nu putea ieși.

M-am uitat de multe ori pe geam, spre curte. Uneori spre celelalte ferestre. Se părea ca nimeni nu aude ce aud eu. Poate mi se pare. Toata noaptea m-a trezit glăsciorul care, cu întreruperi, cerea ajutor. A doua zi am pornit în căutare. Mieunatul venea dintr-o rablă parcată de multe luni in același loc, cu cauciucurile desumflate și fără semne de utilizare recentă. Din grilajul care acopera radiatorul se vede un căpșor alb, mic si urlător. Am încercat să-l ademenesc să iasă pe unde numai el știe că o fi intrat. Nimic. Am încercat să bag mâna după el, imposibil. La apropierea mea țipetele s-au amplificat, ca sa imi spună mai clar :sunt aici!!!  Am privit cu speranță spre toate ferestrele care dau in curte, trebuie să mai audă cineva și poate coboară să mă ajute, poate cineva știe  a cui e rabla și îl cheamă pe proprietar să o descuie. Tot nimic. Intr-o dupa-amiază de vară, in liniștea netulburată de nimic altceva decât mienunatul strident, într-o curte spre care dau cel putin 10 scărix8 apartamente= 80 ferestre, nimeni nu auzea nimic. Era o liniște moartă, asfaltul ardea, nimic nu mișca, părea o scena de după vreun atac cu bombă atomică in urma căruia rămăseseră doar doi supaviețuitori: eu și pisicul.

In fine, m-am dus în casă si am sunat la poliția comunitară (am zis să nu fac abuz de 112, că poate sunt situații mai grave de rezolvat acolo). Un glas adormit dar dealtfel politicos mi-a explicat ca ei nu se ocupă de așa ceva (nu e prima dată când sun la ei si până acum n-am avut norocul să mă nimeresc în vreo situație care să fie de competența lor ( întrebare: dânșii cu ce se ocupă??), dar m-a îndrumat către poliție. Sun la poliție, ma prezint, spun care e problema și aud o nouă perla a gândirii : – Doamnă, nu știu să vă spun unde să sunați, poate că la pompieri, că am vazut și eu la televizor că ei mai vin în cazuri din astea. Am văzut și eu la știri, ca și dumneavoastră.- Deci ei, poliția, sunt informați despre acțiunile de urgență de unde altundeva decât de la TV, ca și mine, cetățeanul de rând. Buuuuuuuuun. Totuși, zice domnul, vă trimit un echipaj să vedem cum vă putem ajuta. (Frumos gest, aproape că ar trebui să mă simt favorizată că poliția vine să deschida o rablă care, desigur, se află in evidența lor, cu proprietar cu tot).

Au venit. Scena care a urmat ar fi fost demnă de un Oscar pentru Cel mai bun scurt metraj despre ipocrizie: ca la un semnal tacit, la intrarea mașinii de poliție in curte s-au deschis cu graba curiozității neînfrânate zeci de ferestre (da, ați înțeles bine, aceleași ferestre care timp de două zile rămăseseră ferecate de ignoranță, acum s-au deschis brusc cu speranța vreunui spectacol cu crime, sânge sau cel puțin viol).

Prima acțiune a fost identificarea reclamantei. Apoi s-a mers la locul faptei, unde pisicul abia mai putea să își miaune disperarea. Rabla încuiată fiind, s-a procedat la căutarea unei chei de Dacie, pe principiul ca 9 din 10 Dacii se deschid cu aceeași cheie. Și așa a fost. Un ghem jegos de blăniță s-a ivit de sub capotă.

 Poliția a plecat, noi am urcat să îi dau apă si mâncare. Nu a vrut nici una nici alta, așa ca a fost condus înapoi in curte unde se învârtea o pisică albă despre care s-a presupus a fi mama. I-am lăsat să se recunoască și m-am retras. Mulțumită.

Noaptea, iar mieunat. Dimineața când mă duc să văd de unde vine, pisicul meu la loc in radiator. De data asta, a mai apărut o tânără care îl auzise și vroia să-l ajute. Împreuna l-am … extras de sub capotă (rabla rămăsese descuiată, ca oricum și încuiată era tot descuiată) și am hotărât să nu-l mai lăsăm acolo. L-am luat, a fost dus la veterinar, spălat și dotat cu carnet de sănătate, deparazitat și luat în custodie până la găsirea unui stăpân.

Micuțul s-a adaptat repede la traiul bun, a mâncat, a băut, s-a încăpățânat să țipe când a fost lăsat singur pe balcon iar pe seară a pornit într-o cutiuță cu fundă către o viață noua, undeva la țară. Am aflat ulterior ca bunicuța care l-a acceptat l-a plăcut din prima clipă și ghemotocul a dormit la loc de cinste în patul noii sale mame.

Morala: în România, dacă ai nevoie de ajutor, trebuie să țipi tare de tot. Deși nu e sigur că cineva va dori să te audă. Totuși, țipatul rămâne singura opțiune, poate ai norocul să treacă pe acolo cineva caruia să-i pese.

Vreau inapoi la natura. Traiesc intr-un oras gri, in care copacii incep sa devina raritati, de la fereastra mea vad blocuri gri, asfalt si stalpi electrici, cabluri interferand intr-o tesatura haotica pe cerul uneori albastru, respir aer gri ingreunat de particule de praf si emisii de tot felul, aud motoare si claxoane. Ca o rara gura de oxigen, dimineata devreme imi aduce uneori linistea dinaintea trezirii citadelei, cu ciripit de pasari si adieri de vant. In rest, asfalt, plastic, asfalt, sticla, asfalt, praf, asfalt.

Pe undeva e neajunsul modernitatii, toate se fabrica din diverse materiale, sunt mai ieftine, mai usor de intretinut, mai rezistente, deci mai cautate. Oamenii se schimba si ei, adoptand rapid solutiile simple si necostisitoare si aruncand fara regrete la gunoi tot ce e “cum se facea pe vremuri”. Ei bine, protestez! M-am saturat de fals si artificial.

Case vopsite strident si acoperite cu gresii, in loc de ziduri albe si brau de piatra. Biserici renovate si dotate cu termopane grotesti, in locul secularului lemn. Butoaie de plastic albastre, verzi, rosii in loc de butoaiele de lemn care au ajuns sa se vanda ca souveniruri sau obiecte de decor. Borcane de plastic in locul simpaticelor damigene burtoase de sticla imbracate in strai impletit de rafie. Musamale in loc de in. Melamina in loc de ceramica. Plexiglas in loc de sticla. Naylon in loc de bumbac. Par de plastic, unghii de plastic, gene de plastic, buze de silicon, plante de plastic (sunt super, mi-a spus o vanzatoare, nu e nevoie sa le udati, arata bine, n-au nevoie de lumina!… )Pana si aghiazma de la biserica o luam din butoaie de plastic. Oare nu vede nimeni cat de nepotrivite sunt unele din acestea cu locurile in care sunt asezate? Nu simte nimeni mirosul de fals si chimicale?

Deunazi am vazut un inger de fetita jucandu-se intr-o curte. La un moment dat a aparut o mamica tanara si a luat-o in brate sa o dezmierde. Mamica era, cred, frumoasa, dar chipul ii era acoperit de un machiaj atat de lugubru iar unghiile vadit false, extra-long, atat de verzi si incovoiate, incat m-am speriat pentru o clipa la gandul ca acel ingeras va deveni, intr-o buna zi, la fel. Ca sa nu mai spun ca ghearele mi se pareau de-a dreptul periculoase pentru a manui cu ele un copil. Iar sunt rea, veti spune, stiu. Poate ca sunt. Sau nu??

Ne-am obisnuit ca artificialul sa fie parte din viata noastra, e atat de prezent pretutindeni incat naturalul a devenit nefiresc. Te duci la piata cu un cos de rafie - esti privit ca un  ”ciudat” sau, in cel mai bun caz, “fițos”. Pui pe masa strachina de lut ? Esti taran. Vrei sa bei o ţuica din ţoi si nu din pahar de cristal?-  ”Da’ in ce secol traiesti, Nene?”.

Eu una m-am saturat de falsuri. Vreau pietre, scoici, lemne, pomi verzi, unghiile mele, palarie de pai, dusumele de lemn, sticle de sticla si ulcele de lut, pasari adevarate si  florii vii, chiar daca au nevoie, in mod ciudat si constant, de apa, soare si un strop de dragoste!

Povestea mea de azi e una banala. Una la fel cu altele printre multe altele. Povestea mea, a ta si-a altcuiva, in Romania.

Datele problemei ar fi asa: se dau fonduri de catre Uniunea Europeana (sa zicem n Euro) pentru pregatire profesionala intr-un anumit domeniu. Se mai dau: tema de curs, numar de cursanti care participa (X), numar de cursanti care primesc la final o bursa si o calatorie menita sa cimenteze cunostintele aprofundate la curs (Y< X). Astea sunt datele care “se dau”. Acum, partea care primeste fondurile, adica institutia notata de pilda cu FCVCBV ( facem ce vrem cu banii vostri) se apuca de treaba: tocarea euroilor in asa fel incat sa se faca si ca au indeplinit misiunea, si sa se aleaga si gura lor cu ceva.  Selectia lectorilor de curs: criterii necunoscute, putem presupune ca se aplica invariabil teorema cu statut de lege “daca A este director/presedinte / sef de ceva  la FCVCBV si B este ruda cu A (sau cel putin cunostinta buna), iar B poate presta vreun tip de activitate (cursant, lector, participant la excursii, etc) in cadrul proiectelor coordonate de FCVCBV, atunci B este primul contactat de A sau desemnatii acestuia pentru ocuparea pozitiilor disponibile“. Selectia cursantilor: criterii ceva mai palpabile, contactare societati de profil, intervievare potentiali cursanti, alegerea celor mai isteti (asta ar fi etapa “de acoperire”) + ocuparea unui numar de locuri egal cu numarul cunostintelor lui A sau desemnatilor sai pe baza aceleiasi teoreme enuntate mai sus si cu care nu va mai plictisesc, ca o stiti deja. Buuuuun. Am demarat deci organizarea. Profi avem, studenti avem, bani avem. Banii se administreaza haotic dar avand grija ca participantii de tip B sa “apuce” si ei ceva: fixam plata buna pentru lectori (se presupune ca toti lectorii sunt de tip B, ceea ce este ADEVARAT). Apoi stabilim o bursa simbolica pentru Y cursanti fruntasi. Aici apare problema care trebuie controlata pe tot parcursul proiectului, respectiv trebuie sa facem tot posibilul ca din cei Y cursanti bursieri  sa faca parte cat mai multi cursanti de tip B. Aceasta se obtine prin stabilirea de criterii de notare adecvate (de tipul : nota finala este influentata in proportie mai mare de prezenta la curs decat de cunostintele acumulate) sau prin dezvaluirea in mod repetat a intrebarilor de examen (cu raspunsuri, fireste) sau prin supravegherea plina de indulgenta a examinatilor si ajutarea acestora prin sugerarea pe fata a variantelor de raspuns, etc.

Problema devine stufoasa, deci sa recapitulam pe scurt : ideea principala este sa obtinem la final, pe cele Y locuri cu burse, coronita si excursie, cat mai multi B-isti, indiferent de valoarea acestora. In cazul destul de probabil in care dintre cursantii obisnuiti apar vreunii care prezinta creier si coloana vertebrala si ca atare reusesc sa se inscrie in cele Y locuri fruntase in detrimentul vreunui B-ist, se vor gasi metode de inlaturare a acestora printr-o mai severa examinare cu capcane sau, daca nu merge si nu merge, se vor face propuneri UTC-iste de tipul: cei care iau bursa la final sa puna banii laolalta si sa se imparta la toti cursantii (adica sa se ajunga la toata lumea!). Se va observa aici altruismul de tip egalitarist-comunist prin care orice capsor care se ridica deasupra mediei gloatei spalate pe creier trebuie impins inapoi pana la confundarea cu gramada omogena.

Ca un exercitiu tipic de administrare a bugetelor, la finalul cursului se anunta ca excursia promisa fruntasilor nu mai poate avea loc la data stabilita, deoarece organizatorii au uitat sa ia in calcul amanuntul numit bilete de avion, acestea suferind modificari de pret insemnate daca sunt cumparate in ultima clipa iar bugetul devenind astfel insuficient. Las-o mă, că merge-așa!

Concluziile la care se ajunge in urma rezolvarii acestei probleme sunt : curs executat, bani cheltuiti, pile satisfacute, cursanti de tip B multumiti, cursanti “pe bune” dezamagiti si dornici de emigrare, pleaca ai nostri, vin ai nostri, noi de-aicea nu plecam, cat avem ce sa furam, nici nu ne vindem tara, ca nu mai vrea nimeni s-o cumpere. In rest, toate bune, operatia reusita, nu stim de ce insa pacientul nu vrea deloc sa se mai trezeasca…..

Floarea soarelui -  sunflower – tournesol – auringonkukka – girasole – sonnenblume. Așa cum am învatat la școala, așa cum numele dat de anumite popoare spune clar, floarea aceasta nu e numai nemaipomenit de frumoasă, nemaipomenit de bogată și darnică, nemaipomenit de mândră, ci e și “dotată” cu un anume fel de inteligență -  ea se trezește în zori cu fața la iubitul ei, Soarele, apoi îl urmarește cu chipul ei rotund și geamăn cu al lui cât e ziulica de lungă, rotindu-și gâtul elegant după el. Ce minune o fi pus Dumnezeu in sămânța ei de a făcut-o așa de specială? Și ce poate fi mai frumos decât un câmp de floarea soarelui plin, mișcându-se încet și perfect sincron după astrul vietii? Ia uitati ce câmp am gasit eu pe sosea:

Drumul catre “la tara la mine” e mereu acelasi, e mereu altul. De fiecare data recunosc locurile frumoase si de fiecare data ma opresc sa le fotografiez ca si cum ar fi altele. Pentru ca de fapt locurile sunt mereu altele, de fapt eu sunt mereu alta. De fiecare data rasare o amintire legata de un nimic atat de important candva: poienita pa care tata o botezase cu numele meu, copacul de neatins de pe varful dealului din fata soselei care parea o tornada si care capatase numele de “vijelie” si era monitorizat in fiecare anotimp, era reperul pe care ochii nostri, tineri si batrani laolalta, il cautau la fiecare drum si il descopereau cu aceeasi incantare ca intaia data. Apoi paraul, paraiasul care mi-a scaldat picioarele goale de copil si care serpuieste important printre dealuri, de la numele lui venind numele satului si pe langa calea sapata de el rasarind drumul construit de om. Apoi case, gradini, biserica, dispensarul, toate intr-o ordine ramasa de neinteles mie de-a lungul atator ani. Asa e cea mai frumoasa bucata de drum catre “la tara la mine”, singura ramasa inca aproape neatinsa de civilizatie. O voi fotografia in continuare, de fiecare data, fiindca nu se stie cata vreme va mai fi asa ca acum.

Deunazi am umblat la cutia cu sentimente. Era prafuita si uitata pe un raft. Imi luasem din ea, cand am deschis-o ultima data, numai strictul necesar, am inchis-o la loc si am lasat-o acolo. Am facut asa multa vreme. Pana ieri.

Am ridicat capacul cu grija, sa vad ce mai e pe acolo: sentimente care dorm, sentimente care vegheaza, sentimente fara nici o personalitate, sentimente furioase ca au stat incuiate atata vreme. De astea mi-era frica, sa nu-mi sara la gat cand deschid cutia. Si mi-au sarit. Le-am potolit spunandu-le sa nu se mai agite atata, ca daca sunt rele tot inchise vor sfarsi, dar stiam ca nu va fi asa, ca unele din ele sunt mai tari ca mine.

Am rasturnat cutia pe podea si am inceput sa fac ordine. Ca in orice cutie in care nu s-a umblat demult, trebuia facut curat, nu? Am gasit sentimente vechi,  pe care aproape nu mai tineam minte sa le fi avut; erau firave si atrofiate, abia mai respirand in coltisorul lor retras. Am vrut sa le arunc, dar m-am razgandit. Pana la urma nu deranjeaza pe nimeni iar in halul in care au slabit, nici nu ocupa loc mult. Au ramas.

Am gasit sentimente vechi dar cunoscute inca, cele de genul care, desi par inofensive si disparute, din cand in cand se revigoreaza si musca, perfide, din linistea mea sufleteasca .  Scuze, am vorbit aiurea, nu trebuia sa spun “linistea mea sufleteasca” deoarece nu posed asa ceva. Din sufletul meu, asa e bine. Am zis ” astea trebuie sa dispara!” si am intins mana sa le apuc. M-au urzicat cu cruzime, aparandu-se. Le-am apucat pana la urma, considerand raul produs de muscatura lor mai mic decat otrava pe care o scuipa din cand in cand in creierul meu. Da, dar ce sa fac acum cu ele? La gunoi nu pot sa le arunc, fiindca fac parte din categoria deseuri periculoase, pot oricand sa atace pe cineva. Ba nu, sunt periculoase numai pentru mine, care am fost proprietara lor, pentru altii nu au efect. Le-am strecurat repede intr-o sticla si am pus dopul peste grimasele lor de protest si sunetele iritante pe care le scoteau.

Apoi am dat de sentimentele rele si perfect active. Le pusesem in cutie cu gandul sa le imblanzesc pentru ca apoi sa pot trai cu ele. Gresit: ca sa imblanzesti ceva sau pe cineva trebuie sa ii vorbesti, sa ii despici firul in patru, sa comunici, sa incerci sa gasesti o cale de intelegere, ori eu nu facusem nimic din toate acestea. Le-am lasat acolo inchise si ele nu numai ca nu s-au domolit, dar parca s-au inrait si mai tare, de suparare, de neputinta, de frustrare. Acum le-am luat cu binisorul, le-am spus ca dupa ce termin curatenia vom sta de vorba si le-am asezat cu grija in fotoliu, sa se relaxeze si sa ma astepte sa pun ordine printre celelalte. 

Din fericire, o parte din sentimentele rele murisera, asa ca nu am avut de facut altceva decat sa le iau si sa le ingrop, bucurandu-ma ca am scapat de ele si nu mai simt nimic atunci cand le vad. Odihneasca-se in pace!

Ei bine, si erau si cateva sentimente bune , ratacite printre toate celelalte, ma si mir ca au supravietuit si nu inteleg de ce le-am pus acolo. Pe ele le-am ridicat cu grija, le-am sters de praf, le-am ridicat la rang de veteran si le-am pus la loc in suflet, sa isi reia pozitia avuta candva si sa incerce sa mai potoleasca agitatia de acolo.

Apoi am lustruit cutia si m-am trezit ca nu stiu ce sa pun in ea. Ah, ba da, pun sentimentele acelea adormite si linistite, ele se metamorfozeaza cu timpul si devin amintiri. Pe ele le pastrez. Sa recapitulam ce facem cu restul: sticla cu sentimente rele inutile merge la gunoi, pe cele bune le-am bagat la loc in suflet, poate reusesc sa supravietuiasca, iar pe cele rele si active, ei bine cu ele voi avea de furca, ma privesc arogante din fotoliul unde le-am asezat si asteapta sa stam de vorba. Da, odata si odata tot trebuia sa fac asta: le voi vorbi pe limba mea, voi asculta ce au de spus, apoi vom incepe procesul de transformare. Trebuie sa inteleaga si ele ca au numai doua optiuni: fie se transforma, cu intelepciune, in sentimente bune sau cel putin neutre, fie vor ajunge intr-o sticla cu dop, dusa undeva departe, de unde sa nu stie sa se mai intoarca vreodata. Ce usor pare pe hartie…. sa vedem daca in practica functioneaza metoda.

Oricum ai lua-o,  de oriunde ai citi listele, in top-ten-urile (daca pot sa zic asa) din ultimele decenii privind gradul de fericire si multumire al popoarelor apar toate tarile scandinave. Danemarca isi pastreaza coronita de premianta de multa vreme, Finlanda si Norvegia oscileaza intre primele 2-6 locuri, Suedia vine dupa ele.

http://www.huffingtonpost.com/2010/07/03/worlds-happiest-countries_n_633814.html#s109445

Nu stiu cum masoara specialistii fericirea, cert este ca studiile se fac pe un numar destul de mare de tari (130-190) si inteleg ca se practica interviuri door-to-door. Apoi pesemne ca se pun rezultatele chestionarelor intr-o masinarie complicata care masoara diversi factori determinanti ai multumirii si fericirii, se amesteca, se lasa la decantat si iata rezultatele. Glumesc. In orice caz, tarile nordice sunt la fiecare sondaj cele mai senine si bucuroase de viata. Culmea!  Acolo unde iernile sunt lungi, grele si mai ales intunecoase, unde natura e adesea vitrega cu omul, unde clima teoretic nu permite anumite “rasfaturi” pe care le avem noi, sudicii, unde vara vine dintr-o data si trece cu viteza acceleratului, tocmai acolo traiesc cei mai multumiti oameni de pe planeta. Nu stiu raspunsul la intrebarea “de ce?”, pot numai sa fac presupuneri si sa incerc sa inteleg ce anume particula din compozitia acelor natii le da puterea de a se bucura de viata mai abitir decat oricine altcineva.

Pot sa presupun ca au invatat de-a lungul timpului sa convietuiasca frumos cu natura lor cea rea si uracioasa, ca au invatat sa o iubeasca, imblanzeasca si venereze, ca au muncit din greu sa construiasca si sa inventeze tehnologii care sa-i apere de frig, zapezi, ploi si sa le dea sansa de a avea o viata normala atat intr-o zi de vara insorita cat si intr-o noapte polara cu geruri care fac sa crape copacii in doua, ca au descoperit metode simple de a se bucura de clipele care trec mai greu – o lumanare la fereastra, o sauna fierbinte si purificatoare, un pescuit la copca. Nu stiu pe ce loc din lista este Romania sau daca face parte din studiu, stiu insa ca noi nu parem nici fericiti, nici multumiti. Poate ne-ar trebui un schimb de experienta, sa intelegem si noi de ce le place viata infriguratilor alora din nord.

Asadar Paul- Cefalopodul a reusit sa “prezica” exact toate rezultatele nationalei Germaniei la Mondialul african.

Caracatita a ghicit invingatoarele in toate meciurile jucate pana acum de Germania in Africa de Sud, inclusiv infrangerea cu Serbia din grupe.
 Doua cutii cu mancare cu steagul tarilor care se infrunta la Cupa Mondiala sunt puse in acvariul lui Paul, iar cea care este deschisa prima de caracatita este castigatoare. Paul nu e la prima isprava de acest gen, a facut previziuni si la Euro 2008, unde a gresit un singur rezultat! Acum se pare ca pariaza pe Spania si daca va avea din nou dreptate, pesemne ca nemtii se vor gandi la un meniu tip “fructe de mare”.

Nu, nu e vorba de acel recycle bin a carui iconita o vedem zilnic pe monitorul computerului. Despre acela nu are rost sa vorbim, deoarece este in general folosit in scopul pentru care a fost creat si toti avem grija sa aruncam fisierele inutile acolo unde trebuie. Vreau sa vorbim despre alt fel de recycle bin, nu virtual, ci fizic, aparut de cateva saptamani (cu o mica intarziere de cateva decenii fata de altii) si prin orasul meu.

Asta pentru ca de la o vreme mi-a intrat in minte gandul colectarii selective si mi-am amenajat pe balcon un coltisor unde am inceput sa pun hartie la hartie, peturi la peturi, etc.

 Gramezile incepusera sa creasca, iar in curtea blocului meu nu aparuse nici un vrajitor care sa lase peste noapte acolo containere in care sa arunc “agoniseala”. Totusi, de vreo doua-trei saptamani, mai timid si mai incet, in oras am remarcat in sfarsit mult asteptatele “butoaie colorate”.

Ieri mi-am luat constiincioasa papornitele la spinare si m-am dus sa fac “inaugurarea”! Si m-am simtit asa de bine dupa, de parca facusem o fapta nemaipomenita (chipurile trecatorilor ar fi zis cu totul altceva). Nu este nimic nemaipomenit, este ceva normal, ceva ce, intr-un alt fel, faceam si cand eram soimi ai patriei sau pionieri, cand duceam lunar la scoala hartie si sticlele groase cu gura larga de lapte sau borcanele acelea …. borcanate de iaurt (le tineti minte?). Doar ca de cand cu democratia asta navalita abuziv peste noi acum douazeci de ani si care ne-a luat, ca orice alt fenomen natural, politic sau cultural, pe nepregatite, am uitat bunele obiceiuri, le-am incadrat la categoria “apucaturi comuniste” si ne-am debarasat cu hotarare de ele. De aceea suntem mai indolenti fata de natura si mediu, mai nepasatori fata de gunoaiele care ne paveaza strazile, mai murdari si mai egoisti.

Eu am facut ieri asa cum spuneam si nu mi-a fost greu. Voi face la fel si de acum incolo. Si va invit si pe voi, cei care sunteti in aceeasi situatie cu mine – respectiv traiti ca si mine intr-o tara care a uitat sa se pastreze curata – sa faceti la fel. Nu trebuie decat sa va gasiti locul unde puteti pune 2-3 sacose sau ladite, fiecare cu destinatia ei, si sa incepeti sa strangeti acolo hartia, peturile sau sticlele pe care pana acum erau aruncate laolalta cu gunoiul. Iar cand nu mai e loc, sa faceti o plimbare pana la cel mai apropiat punct de colectare selectiva (le veti remarca in mai multe locatii prin oras). Atat. Stiu ca nu inseamna mare lucru, stiu ca altii nu vor face asa nici peste o suta de ani, dar daca azi incep doi-trei, maine zece-douazeci, poate ajung si nepotii nepotilor nostri sa aiba un coltisor de lume mai curat si mai verde.

In ultimii ani am reinceput sa citesc. Mai cu pleoapele pe jumatate atinse de Mos Ene, mai cu graba diminetii pe degetul cu care intorc pagina, totusi am reusit sa revin la acest minunat obicei care ma parasise (sau pe care il parasisem? Intr-o relatie bilaterala e intotdeauna greu sa spui cine e mai vinovat!) de ceva vreme. Copil fiind, neavand prea multe paduri de cutreierat (exceptie facea vacanta de vara) citeam. Nu tu Internet, nu tu desene animate (ma rog, altele decat Pic si Poc sau Lolek si Bolek, care durau putin si nu imi afectau prea tare universul), nu tu plimbari la mall (poate doar vreo coada la ulei jos la Omnia sau la paine la Aroma). Deci timp pentru carti. Ah nu, nu pentru cele de pe lista data de Doamna de Romana, altele, descoperite in incursiunile ilegale prin rafturile bibliotecii din dormitorul parintilor, carti asezate in ordinea alfabetica a autorilor dar si tinand cont de criterii alambicate si al caror sens eu l-am deslusit dupa multi ani de cercetari asidue. Mai era o ordine acolo, una speciala, si anume cartile pentru toata lumea erau pe randurile din fata, iar cele mai speciale si cu izul irezistibil al interzisului – pe randurile din spate. Dupa ce am facut aceasta revolutionara descoperire, am trecut usor de la Winnetou sau Cartile Junglei  prin garile Ionel Teodoreanu, Radu Tudoran, Dumas spre destinatii de vis ca Erich Maria Remarque,  Hemingway, Fitzgerald, Radu Tudoran (al Fiului Risipitor, nu al Panzelor sus) si altii ca ei. Nu ca as fi inteles tot ce citeam, dar era ispita aceea de a deschide ceea ce pare tinut inchis, de a explora ceea ce era pastrat pentru “cand o sa mai cresti” . Apoi chiar am “mai” crescut, scoala a inceput sa ma tina mai din scurt cu treptele si examenele ei. Ramaneau vacantele dar deja locul cartilor fusese semnificativ luat de tabere, prieteni, mers cu cortul si alte indeletniciri specifice varstei. La facultate citeam la maxim in sesiuni, in binecunoscuta disperare de a face orice altceva decat sa invat pentru examen.

Apoi a venit viata. Cu servici, casa, alte preocupari. Si mai putin citit. Apoi oboseala, ochii inchizandu-se cu hotarare in fata unor pagini tinute tot cu hotarare la nivelul lor, seara, pe o perna. Apoi renuntarea. Ce sa mai iau cartea cu mine in pat daca tot adorm la primele randuri? Si asa au trecut ani. Multi. Prea multi.

Acum, prin diverse concursuri de imprejurari, satula de mizeria de afara si de noroiul din televizor, am reluat legatura cu cartile. Putin cate putin, pana am dat de Egipteanul lui Mika Waltari. Apoi cautari asidue ale altor carti ale lui. Si mai apoi intalnirea cu Salman Rushdie. A urmat slabiciunea pentru scriitori arabi, l-am gasit pe Khaled Hosseini cu vanatorii lui de zmeie, pe simpatica Elif Shafak si povestea bastardei Istanbulului, apoi ca un bulgare de zapada care se rostogoleste, dorinta de mai mult si mai mult a reinviat in sufletul meu preocupat prea multa vreme de tot felul de meschinarii cotidiene. M-am trezit dintr-o data cu o gramada de prieteni  -  cartile mele cele noi si autorii lor.

Ajutata de decadenta culturii de pe piata manifestata si prin disparitia treptata a librariilor din orasul meu, am descoperit   placerea incursiunilor in librariile virtuale ale diverselor edituri, unde gasesc toate cartile pe care le vreau si multe peste, le aleg, le comand si le primesc frumos prin posta. Totusi, vremurile tulburi pe care le traim m-au facut sa reanalizez putin febra achizitionarii de carti, pana la urma nu toate sunt niste opere de arta sau nu sunt genul pe care dupa ce le citesc, sa simt nevoia sa le am la indemana pentru tot restul vietii. Unele sunt, iar acelea merita a fi cumparate si cinstite cu un loc bun in biblioteca. In fine, de aici mi-a venit ideea (?! de fapt ar fi trebuit, in conditii de normalitate, sa fie ceva firesc, nu o idee geniala!) de a ma (re)inscrie (dupa 25? 30 de ani?) la biblioteca de la Palatul Culturii. Ca orice alta idee buna, a durat nitel pana a fi pusa in practica, dar intr-o zi cu soare, ajutata de imboldul tovarasei mele de drum, M.,  s-a intamplat. Am gasit intrarea care nu mai e cea de acum 25 de ani, am intrebat, am mers pe holuri intunecoase cu ziduri crapate (insotitoarea mea avand o subtila metoda de a ma grabi sa gasim destinatia: “daca ne prinde un cutremur aici, nu mai iesim”), m-am strecurat printre mii de sertare etichetate si am ajuns in fata usilor masive si purtatoare de vestea cea mare: Biblioteca N.I. – sectia imprumut.

Inauntru liniste. O tanara cauta ceva prin rafturi. La birou, doua doamne care, fara a arata vreo varsta anume,pareau uitate acolo din vremea copilariei mele. Parca ma asteptasera si acum ma priveau mirate. Mi-au facut “fisa” (aceeasi care era candva), au intrebat daca doresc sa imprumut si apoi, libeeeeeeeer! Liber la umblat printre zecile, poate sutele de rafturi pline cu comori. Am gasit ce cautam, dar am mai stat sa ma bucur ca locul asta inca mai exista, sa simt mirosul de carti, praf, povesti, hartie, vechi, nou, galben, alb, ca pe o adiere cu parfum demult uitat, sa ma minunez ca am lasat sa treaca  atata timp pana sa revin aici, sa imi umplu sufletul cu promisiunea atator carti care ma asteapta sa le gasesc, atat de multe ca anii din viata probabil nu ar ajunge pentru a le gusta.

Deocamdata l-am luat cu mine pe Vladimir Nabokov, ciudatul meu prieten nou, si am plecat fericita cu el, sa ne cunoastem mai bine. Am plecat fericita si pentru ca am inca un loc aproape unde sa ma intorc cu drag. Si pentru ca mi-am amintit ca acest loc exista si merita vizitat.