Asacredeu's Blog

În copilărie nu am avut casuţă de turtă dulce,  nu era un obicei al familiei iar în magazine nu se găsea aşa ceva. Crăciunul culinar al copilăriei mele era asociat cu  portocalele cumpărate pe sub mâna de la alimentara de mama , cozonacul făcut cu trudă şi obidă de bunica (drojdia nu creştea, faina era proastă, gazele se stingeau în sobă şi dumnealui, cozonacul, nu avea câte grade îi trebuiau ca să crească mare si pufos), sarmale (întotdeauna reuşite!) şi piftie (cine îşi mai aminteşte, “adidaşii”  -  alias picioruşele de porc – se găseau prin toate măcelariile, deci ingredientul principal al piftiei era asigurat). Apoi, dacă aveam noroc, mai erau poate şi banane, ciocolată, bomboane de pom.

Mai important decât toate aspectele culinare era aspectul spiritual, bradul procurat cu efort înaintea Ajunului, împodobirea lui, colindele ascultate în surdină la magnetofonul plasat strategic de tata într-un colt al sufrageriei, artificiile sărăcăcioase şi mirositoare a catran care sfârâiau câteva secunde şi apoi trebuia aerisita camera câteva ceasuri….. Dar câtă bucurie aducea fiecare lucru mărunt în vremurile acelea cenuşii. Atunci am fi vrut să găsim de toate, să fie belşug în jurul bradului şi pe masă, să avem programe de Crăciun la televizor, să cânte colinde din fiecare casă.

Acum s-a schimbat totul. Teoretic se gaseşte orice,  potop de colinde se revarsă în fiecare magazin pe unde mergi, la televizor este exces de moşi crăciuni si crăciuniţe. Adică, tot teoretic, am fi ajuns acolo unde visam acum 21 de ani. Doar că nu e deloc aşa, nu numai că nu suntem acolo, dar unde suntem acum nu seamănă cu nimic din ceea ce ne imaginam şi doream atunci.

Crăciunul de azi abundă în kitsch, colinde stereotipe, preaplin de produse de prost gust copiate de la americani sau alte naţii, orgie de lumini în centrul oraşului aruncate parcă de o mana nepricepută sau cel puţin indiferentă peste copacii din parc, vânzători de pocnitori interzise la colţ de stradă, aglomeraţie în supermarket în căutarea unor obiecte de transformat în cadouri, vuiet, agitatie, grabă, nervozitate, într-un cuvant goliciune (fizica si mentală)…. nimic de-a face cu spiritul Crăciunului. Nimic de-a face cu pacea Naşterii Domnului. Mai multe gingle bells decât florile dalbe, mai multe globuleţe de plastic decât nuci învelite în poleiala de la ciocolată, mai mult Santa decat Moşul, mai mulţi brazi importaţi decat cetiniţă cetinioară de-a noastră …. Totul e mai mult, din ce în ce mai mult, şi din ce în ce mai lipsit de calitate.

In faţa acestor transformări care aproape ne-au ucis identitatea, bunul gust si spiritul unei atât de sfinte sărbători, protestez în felul meu şi mă duc să cumpar un brăduţ românesc, chiar de n-o fi el la fel de aspectuos ca “importaţii”, prepar în casă tot ce va fi de pus pe masa de Crăciun, plămădesc un cozonac împletit ca al bunicii, fierb un vin cu scortişoara şi miere, aprind lumânarele şi ascult “gre iernuţă o picatu’ “, uitând de toată oferta specială ameţitoare care răsună încontinuu de afară.

Şi mai presus de toate, îmi admir “construcţia” proaspăt ridicată la loc de cinste, in mijlocul mesei, în asteptarea lui Moş Crăciun. Cum ar putea mosul să nu vină undeva unde îl aşteaptă o căsuţă de turtă dulce?