Asacredeu's Blog

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am avut parte de un discurs al Regelui.

După nenumărate certuri, contraziceri, găleți cu noroi aruncate în diverse direcții, vorbe goale ale unor capete goale și vorbe de duh ale unor cetățeni cu coloană vertebrală, cumva, surprinzător, dar totuși real, Parlamentul României l-a invitat pe Majestatea Sa să se adreseze neamului Său. Probabil că unii (puțini) dintre cei în puterea cărora a stat decizia au acționat în virtutea unor principii morale iar alții (mai mulți) au reacționat la îndemnul unor consilieri cu cap. Cert este că ceea ce s-a petrecut pe 25 octombrie 2011 la Parlament a adus României o bilă albă care să mai învioreze înnegurarea și încrâncenarea celor petrecute în ultimii 10, 20, 40, 60 de ani…

A fost un moment de pace, de ascultare, de respect, de ținerea respirației, de simplitate, bun gust și multă modestie.

Nu știu ce au simțit cei prezenți în sală. Știu că eu, în fața unui ecran de televizor, m-am simțit ca un elev de școală primară ascultând cu inima cât un purice vorbele simple dar încărcate de mesaje ale unui dascăl blând, plin de prestanța vârstei, experienței și dragostei față de o țară care l-a iubit și l-a urât, care l-a îmbrățișat și l-a respins, care a fost și nu a fost a lui.

Am văzut un Om pe al cărui chip se poate citi harta unei vieți lungi și complicate, care l-a ridicat în vârf pentru ca apoi să-l trântească brutal la pământ. Am văzut un supraviețuitor, un temerar, un luptător cu arme fără tăișuri, un român mai român decât marea majoritate a românilor. Vorbele Lui rostite cu glasul scăzut al celor 90 de ani de viață au fost un mesaj pe înțelesul oricui vrea să ințeleagă. Fraze simple dar extrem de exacte ne-au povestit câte ceva important din istoria noastră trecută  și ne-au sfătuit cu privire la istoria noastră viitoare. Gesturi stângace au arătat câtă modestie poate exista într-un Rege care și-a îndeplinit o datorie de onoare, de a vorbi, după o viață de tăcere impusă, poporului pe care îl iubește.

Mi s-au întipărit în minte câteva cuvinte care nu mai dispar de acolo, mi s-au lipit de retină câteva imagini greu de șters vreodată.

Regele crede ca România a evoluat.

Regele crede în puterea noastră de a redeveni demni.

Regele ne atrage atenția la pericolele democrației prost înțelese, la faptul ca politica poate aduce prejudicii cetăţeanului, dacă este aplicată în dispreţul eticii, personalizând puterea şi nesocotind rostul primordial al instituţiilor Statului.

Regele vorbește despre începuturi de prosperitate și încercări de a ne face datoria.

Regele subliniază cât de importante sunt educația, sănătatea, infrastructura.

Regele este mâhnit că mulți dintre români trebuie să treacă prin situații înjositoare.

Cu delicatețe și fără jigniri, Regele a atins toate punctele sensibile și nerezolvate ale zbuciumatei Românii în care trăim. Accentul suprem însă eu l-am simțit într-un singur cuvânt: MÂHNIT. Regele este mâhnit. Pentru ceea ce se întâmplă aici, cu noi, în secolul XXI…

Regele a vorbit. A fost aplaudat. S-a văzut stinghereală și modestie în gesturile sale. M-au impresionat ochii senini și parcă puțin mirați care priveau spre auditoriul ridicat în picioare. Apoi în sus, parcă spre Dumnezeu.

Și m-a mai impresionat neclintirea de pe chipul Său.

Neclintirea unui Om care, după atâtea palme primite de-a lungul istoriei, a avut mereu tăria de caracter, perseverența și credința de a-și întoarce și celălalt obraz către români. Rămâne de văzut însă dacă mai merităm…..

“A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.
………………………..
Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Îşi îndreaptă talia.

……………………………………..

Dar deodată, pe coline
Scade animaţia…
De mirare parcă-şi ţine
Vântul respiraţia.

Zboară veşti contradictorii,
Se-ntretaie ştirile…
Ce e?… Ce e?… Spre podgorii
Toţi întorc privirile.

Iat-o!… Sus în deal, la strungă,
Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,

S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor…

Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.
. . . . . . . . . . . . . .”

Si așa zburlită și urâcioasă, tot Dumneai, Toamna, umple grădinile, piețele și cămările noastre de frumuseți și bunătăți. Căci să fim sinceri, fără accentul final pus de Ea cu soare dulce amestecat cu brumă argintie și un strop de vântișor, nici dovlecii nu și-ar căpăta straiele aurii și gustul mieros, nici gutuile nu ar prinde parfum de rai, nici merele nu și-ar arăta culoarea deplină și aromele mustoase și nici strugurii nu ar avea acel nu-știu-ce care îi face să fie mai dulci și mai arătoși decât frații lor culeși prea din timp! Ce să mai vorbim de ardeiașii îmbrăcați in costumele lor colorate, demne de carnavalul de Rio, veseli la trup și arțăgoși la gust, așteptându-și rândul la intrarea în borcane! Mai avem de văzut ghebele, care se pare că încă dormitează în stadiul de spori pe sub frunze aurite, visând să-și primească porția de ploaie ca să-și dea drumul la viață!

Multe dintre darurile neprețuite ale copilăriei le-am uitat. Cred că nu sunt singura. Graba de a crește mari, pe care cândva credeam, cu inocența vârstei respective, că o putem controla, s-a dovedit a fi …. de necontrolat, ea chiar există, totul este grabă, un iureș de zile-luni-ani-decade care ne poartă din prima clipă de viață spre finalul care, zic unii înțelepți, este singura certitudine  a vieții insăși.

Dar nu aveam de gând să filozofez. Ziceam că multe dintre amintirile copilăriei sunt șterse sau duse. Unele însă, se pare, sunt numai adormite. Și ceva, un gest, o imagine, un parfum, le pot reînvia câteodată. Cum ar fi, în cazul de față, trecerea întâmplătoare pe lângă un magazinaș dintr-o mică piață bucureșteană de unde răzbătea îmbătător miros de cafea bună și proaspăt prăjită.

M-am trezit brusc pe băncuța verde din curtea casei părintești, lângă Bunica-Mamama care macină boabe fermecate într-o râșniță galben-arămie ținută cu strășnicie în poala capodului de diftină și manevrată tot cu strășnicie într-o mișcare neobosită de rotație, însoțită de scrâșnetele boabelor torturate înăuntru și transformate astfel în miliarde de particule minuscule,  menite a ne umple nările de arome divine și, la scurt timp dupa aceea, a ne desfăta papilele gustative într-un mod în care puține alte licori din lumea asta pot să o facă.

Asta pentru că după procesul de transformare din boabe în pulbere fină urmează, după cum știți, tortura finală prin opărire (la foc mic, cu ochii pe ibric, până face spume și se (bos)umflă doar atât cât sa nu dea pe-afară și să nu apuce bobițele să se răzbune pentru toate cele la care au fost supuse până acum prin răbufnirea din recipient însoțită de teroarea oricărei gospodine: spălarea aragazului după furtuna din ibric!).

Apoi caimacul luat cu lingurița cu coadă lungă (pe care eram mereu certată daca o împrumutam în orice alte scopuri fără legătura cu Domnia Sa Cafeaua) și literalmente depus cu pioșenie pe fundul ceșcuțelor (să fie „bune de întors”, chiar dacă nimeni din familie nu se pricepea la cititul în cafea). Apoi greaua așteptare până se limpezea licoarea fermecată și, final apoteotic, transferarea cu grijă și răbdare de alchimist în cești. De aici mai departe știți, nu? Nu cred, pentru că nu semăna cu ce facem noi azi, în graba secolului plin de viteze nejustificate. Nu semăna chiar deloc!  Mai întâi cafeaua stătea un picușor acolo, formând desene efemere de caimac ridicat dintr-o dată la suprafață, primă sursă de presupuneri futuriste ale participanților la ritual. Tot în acest timp, duhuri parfumate se ridicau din ceșcuțe croindu-și drum spre nu știu unde și amplificând dificultatea așteptării care, în fine, lua sfârșit odată cu prima sorbitură, și ea ritualică, parcă dată cu încetinitorul, spre a face cunoștință în mod treptat și  subtil între cele două părți implicate, Cafeaua și băutorul Ei. Nici de aici încolo nu avea loc nici un fel de grabă, ritualul decurgea încetișor și firesc, presărat cu discuții care mai de care mai pline de interes, filozofii de viață și rețete de bucate ce urmau a fi puse în practică în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat.  

Azi toate astea sunt poveste, în iureșul care ne învârtește din ce în ce mai rapid. Azi aruncăm în grabă câteva măsuri de cafea din pachetul cumpărat din supermarket în aparate care mai de care mai sofisticate, turnăm apă și ne lăsăm pe mâna tehnologiei să facă ea ce-o ști cu ingredientele numai să ne producă repejor licoarea fără de care nu putem să ne începem ziua. La final rezultă ceva ce numim cafea și care este băută cu graba cu care a fost făcută……  Nici un sentiment, nici o implicare, nici un contact subtil cu materia fermecată. Încă un aspect al modernității pe care, nu știu de ce, încep să o desconsider cu fiecare clipă care trece. Așadar ca un semn de protest, mi-am luat râșnita mea manuală, dupa ce am descoperit în București un magazin cu cafea de tradiție și, de câte ori am ocazia, mă delectez cu cafea proaspăt prăjită și proaspăt râșnită și mă fac că nu observ în ce secol trăiesc!

Asa cum zice vorba din batrani, racii sunt buni de mancat in lunile al caror nume, in limba noastra, contine litera “r”: adica din septembrie pana in aprilie.

La inceput de octombrie i-am descoperit cu bucurie si prin pietele noastre de peste. De acolo pana in farfurie nu au fost decat cativa pasi!

Ce sentiment minunat! Nu sunt doar eu asa! Nu am innebunit de tot! Cata vreme se mai gaseste cate un exemplar similar, mai e o sansa sa cred ca nu sunt complet pe dos!

Nu mai vreau sa vad ce e in jur, am vazut destul, am incercat destul sa spun ceva, sa fac ceva, sa schimb ceva. Nu a mers.

Nu mai vreau sa aud ce se petrece pe aici, am auzit destul, poate chiar mai mult decat urechile mele si importanta parte a corpului meu aflata intre ele au auzit. Gata, nu mai pot.

Nu mai vreau sa vorbesc despre ceea ce nu mai vreau sa vad si sa aud, vreau sa vorbesc cand vreau eu,  cu cine vreau eu si despre ce vreau eu, despre ceea ce este pentru mine important si interesant, chiar daca asta inseamna a vorbi despre ciuperci, padure, ceara de albine sau paine de casa. Sau despre cum s-ar putea  trai undeva departe, intr-un colt de munte neumblat de oameni, sau  intr-o padure de nu stiu unde sau intr-un catun cu 2 case.

Stiu, veti spune deja ca tot ce afirm acum anuleaza definitiv primul paragraf, care exprima bucuria de a crede ca nu am luat-o razna. Ei bine, nu-i asa. De fapt, fiecare crede ce vrea. Eu totusi mai cred inca in faptul ca a te simti altfel nu este neaparat egal cu a fi nebun de legat.

A fi altfel este, intr-adevar, o experienta deloc placuta la inceput. Si inceputul poate dura ani, poate zeci de ani sau o viata, in fine, atata cat trebuie fiecaruia sa priceapa ca in fond nu suntem toti facuti la fel (Doamne, multumesc pentru asta!) si nu trebuie sa ne simtim ciudat ca nu ne plac aceleasi  obiceiuri / haine / glume / ocupatii care plac marii majoritati.

Si mai ales ca nu trebuie sa acceptam ceva ce nu convine principiilor noastre numai de dragul de a fi in rand cu restul lumii, de a fi acceptati de o societate pe care in fond o dezabrobam sau de a castiga sau pastra o relatie.

A fi altfel aici si poate si altundeva inseamna adesea zambete de compasiune, cuvinte de ocara sau respingerea mai mult sau mai putin mascata din partea celor care detin avantajul majoritatii. Inseamna sa vezi cum amici si cunostinte se „retrag” din viata ta invocand sau nu motive imaginare, inseamna sa te simti ca intr-o cusca la o petrecere unde se vorbeste despre hair-stylisti (adica frizer,  respectiv coafor), despre pantofi de firma sau shopping la Milano, inseamna sa infrunti o privire dispretuitoare cand afirmi ca-ti faci cumparaturile din piata si nu de la mall.

Mai inseamna sa te trezesti intr-o buna zi ca te simti atat de bine cu tine insuti si ca ai atatea lucruri care iti fac placere de facut, incat nu numai ca ai incetat sa duci dorul societatii, dar e chiar o tortura sa iesi din lumea ta pentru a face fata unor confruntari cu lumea de afara, care le are pe-ale ei si care merge mai departe pe fagasul de neclintit pe care componentii ei majoritari l-au creat si il mentin.

In plus, lumea ta e alcatuita NUMAI din cine si ce consideri tu ca merita a-si avea locul in ea. Lumea ta functioneaza pe principiile la care nu ai putut si nu ai vrut sa renunti, lumea ta are in ea foarte putinii oameni care chiar merita dragostea ta neconditionata, lumea ta iti ofera caldura si siguranta ca poti fi asa cum esti fara sa mai ai nevoie de mastile care odata te faceau placut si acceptat de ceilalti.

Partea mai grea este legatura care, cumva, trebuie mentinuta cu lumea de afara. Fiindca aceasta exista si va exista, este practic imposibil de rupt definitiv si maiestria supravietuirii ar consta, cred, in gasirea unei cai de minima comunicare necesara, atat cat trebuie, nici un strop mai mult. Eu inca o caut.

Pana una alta, fericirea zilei de azi este  faptul ca am mai descoperit niste oameni care simt la fel si care mi-au dat puterea si motivul sa scriu primul paragraf!