Asacredeu's Blog

Multe dintre darurile neprețuite ale copilăriei le-am uitat. Cred că nu sunt singura. Graba de a crește mari, pe care cândva credeam, cu inocența vârstei respective, că o putem controla, s-a dovedit a fi …. de necontrolat, ea chiar există, totul este grabă, un iureș de zile-luni-ani-decade care ne poartă din prima clipă de viață spre finalul care, zic unii înțelepți, este singura certitudine  a vieții insăși.

Dar nu aveam de gând să filozofez. Ziceam că multe dintre amintirile copilăriei sunt șterse sau duse. Unele însă, se pare, sunt numai adormite. Și ceva, un gest, o imagine, un parfum, le pot reînvia câteodată. Cum ar fi, în cazul de față, trecerea întâmplătoare pe lângă un magazinaș dintr-o mică piață bucureșteană de unde răzbătea îmbătător miros de cafea bună și proaspăt prăjită.

M-am trezit brusc pe băncuța verde din curtea casei părintești, lângă Bunica-Mamama care macină boabe fermecate într-o râșniță galben-arămie ținută cu strășnicie în poala capodului de diftină și manevrată tot cu strășnicie într-o mișcare neobosită de rotație, însoțită de scrâșnetele boabelor torturate înăuntru și transformate astfel în miliarde de particule minuscule,  menite a ne umple nările de arome divine și, la scurt timp dupa aceea, a ne desfăta papilele gustative într-un mod în care puține alte licori din lumea asta pot să o facă.

Asta pentru că după procesul de transformare din boabe în pulbere fină urmează, după cum știți, tortura finală prin opărire (la foc mic, cu ochii pe ibric, până face spume și se (bos)umflă doar atât cât sa nu dea pe-afară și să nu apuce bobițele să se răzbune pentru toate cele la care au fost supuse până acum prin răbufnirea din recipient însoțită de teroarea oricărei gospodine: spălarea aragazului după furtuna din ibric!).

Apoi caimacul luat cu lingurița cu coadă lungă (pe care eram mereu certată daca o împrumutam în orice alte scopuri fără legătura cu Domnia Sa Cafeaua) și literalmente depus cu pioșenie pe fundul ceșcuțelor (să fie „bune de întors”, chiar dacă nimeni din familie nu se pricepea la cititul în cafea). Apoi greaua așteptare până se limpezea licoarea fermecată și, final apoteotic, transferarea cu grijă și răbdare de alchimist în cești. De aici mai departe știți, nu? Nu cred, pentru că nu semăna cu ce facem noi azi, în graba secolului plin de viteze nejustificate. Nu semăna chiar deloc!  Mai întâi cafeaua stătea un picușor acolo, formând desene efemere de caimac ridicat dintr-o dată la suprafață, primă sursă de presupuneri futuriste ale participanților la ritual. Tot în acest timp, duhuri parfumate se ridicau din ceșcuțe croindu-și drum spre nu știu unde și amplificând dificultatea așteptării care, în fine, lua sfârșit odată cu prima sorbitură, și ea ritualică, parcă dată cu încetinitorul, spre a face cunoștință în mod treptat și  subtil între cele două părți implicate, Cafeaua și băutorul Ei. Nici de aici încolo nu avea loc nici un fel de grabă, ritualul decurgea încetișor și firesc, presărat cu discuții care mai de care mai pline de interes, filozofii de viață și rețete de bucate ce urmau a fi puse în practică în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat.  

Azi toate astea sunt poveste, în iureșul care ne învârtește din ce în ce mai rapid. Azi aruncăm în grabă câteva măsuri de cafea din pachetul cumpărat din supermarket în aparate care mai de care mai sofisticate, turnăm apă și ne lăsăm pe mâna tehnologiei să facă ea ce-o ști cu ingredientele numai să ne producă repejor licoarea fără de care nu putem să ne începem ziua. La final rezultă ceva ce numim cafea și care este băută cu graba cu care a fost făcută……  Nici un sentiment, nici o implicare, nici un contact subtil cu materia fermecată. Încă un aspect al modernității pe care, nu știu de ce, încep să o desconsider cu fiecare clipă care trece. Așadar ca un semn de protest, mi-am luat râșnita mea manuală, dupa ce am descoperit în București un magazin cu cafea de tradiție și, de câte ori am ocazia, mă delectez cu cafea proaspăt prăjită și proaspăt râșnită și mă fac că nu observ în ce secol trăiesc!