Asacredeu's Blog

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am avut parte de un discurs al Regelui.

După nenumărate certuri, contraziceri, găleți cu noroi aruncate în diverse direcții, vorbe goale ale unor capete goale și vorbe de duh ale unor cetățeni cu coloană vertebrală, cumva, surprinzător, dar totuși real, Parlamentul României l-a invitat pe Majestatea Sa să se adreseze neamului Său. Probabil că unii (puțini) dintre cei în puterea cărora a stat decizia au acționat în virtutea unor principii morale iar alții (mai mulți) au reacționat la îndemnul unor consilieri cu cap. Cert este că ceea ce s-a petrecut pe 25 octombrie 2011 la Parlament a adus României o bilă albă care să mai învioreze înnegurarea și încrâncenarea celor petrecute în ultimii 10, 20, 40, 60 de ani…

A fost un moment de pace, de ascultare, de respect, de ținerea respirației, de simplitate, bun gust și multă modestie.

Nu știu ce au simțit cei prezenți în sală. Știu că eu, în fața unui ecran de televizor, m-am simțit ca un elev de școală primară ascultând cu inima cât un purice vorbele simple dar încărcate de mesaje ale unui dascăl blând, plin de prestanța vârstei, experienței și dragostei față de o țară care l-a iubit și l-a urât, care l-a îmbrățișat și l-a respins, care a fost și nu a fost a lui.

Am văzut un Om pe al cărui chip se poate citi harta unei vieți lungi și complicate, care l-a ridicat în vârf pentru ca apoi să-l trântească brutal la pământ. Am văzut un supraviețuitor, un temerar, un luptător cu arme fără tăișuri, un român mai român decât marea majoritate a românilor. Vorbele Lui rostite cu glasul scăzut al celor 90 de ani de viață au fost un mesaj pe înțelesul oricui vrea să ințeleagă. Fraze simple dar extrem de exacte ne-au povestit câte ceva important din istoria noastră trecută  și ne-au sfătuit cu privire la istoria noastră viitoare. Gesturi stângace au arătat câtă modestie poate exista într-un Rege care și-a îndeplinit o datorie de onoare, de a vorbi, după o viață de tăcere impusă, poporului pe care îl iubește.

Mi s-au întipărit în minte câteva cuvinte care nu mai dispar de acolo, mi s-au lipit de retină câteva imagini greu de șters vreodată.

Regele crede ca România a evoluat.

Regele crede în puterea noastră de a redeveni demni.

Regele ne atrage atenția la pericolele democrației prost înțelese, la faptul ca politica poate aduce prejudicii cetăţeanului, dacă este aplicată în dispreţul eticii, personalizând puterea şi nesocotind rostul primordial al instituţiilor Statului.

Regele vorbește despre începuturi de prosperitate și încercări de a ne face datoria.

Regele subliniază cât de importante sunt educația, sănătatea, infrastructura.

Regele este mâhnit că mulți dintre români trebuie să treacă prin situații înjositoare.

Cu delicatețe și fără jigniri, Regele a atins toate punctele sensibile și nerezolvate ale zbuciumatei Românii în care trăim. Accentul suprem însă eu l-am simțit într-un singur cuvânt: MÂHNIT. Regele este mâhnit. Pentru ceea ce se întâmplă aici, cu noi, în secolul XXI…

Regele a vorbit. A fost aplaudat. S-a văzut stinghereală și modestie în gesturile sale. M-au impresionat ochii senini și parcă puțin mirați care priveau spre auditoriul ridicat în picioare. Apoi în sus, parcă spre Dumnezeu.

Și m-a mai impresionat neclintirea de pe chipul Său.

Neclintirea unui Om care, după atâtea palme primite de-a lungul istoriei, a avut mereu tăria de caracter, perseverența și credința de a-și întoarce și celălalt obraz către români. Rămâne de văzut însă dacă mai merităm…..