Asacredeu's Blog

Atât cât firul memoriei îmi permite să-mi amintesc despre Crăciun, frumuseţea ritualică a pregătirilor întâmpinarii Naşterii Domnului a fost, în casa mea, mereu prilej de bucurie.

Primele amintiri se pierd undeva în anii copilăriei inocente în care credinţa în Moş Crăciun era solidă şi de necontestat şi şi-au păstrat prospeţimea, cu siguranţă, numai datorită repetării lor cu statornicie şi fără concesii făcute vremurilor mai mult sau mai puţin favorabile păstrării tradiţiei.

Aşadar de acolo de unde încep să fiu eu însămi conştientă de măreaţa întâmplare a Crăciunului prin participarea personală la întâmpinarea sa, amintirile sunt clare şi ordonate:

Primul eveniment era procurarea unui brad mare şi adevărat, care să se potrivească dimensiunii camerei în care era instalat în fiecare Ajun, la loc de cinste. Asta nu era simplu deloc, mai cu seamă în acele vremuri de asiduă încercare a regimului de a ne face să uităm obiceiuri străvechi şi de a le înlocui cu false închipuiri desenate de minţile diabolice ale celor care ne conduceau.  Ei vroiau să îl transforme pe Moş Crăciun în Moş Gerilă, bradul de Ajun în brad de Anul Nou, colindele de Naşterea lui Isus în cântece patriotice şi pe noi în nişte păpuşi defecte fără trecut şi fără credinţă. Nu au reuşit, şi pentru asta trebuie să-i mulţumesc necontenit Domnului.

Deci procurarea bradului era primul pas, deloc uşor, deoarece în mod deliberat brazii apăreau în pieţe dupa Crăciun. Totuşi, ca un popor cu gene de corupţie ce suntem, mereu se găsea, mai ascuns vederii sau mai timid, câte un negustor care îţi şoptea pe stradă numai ca o părere: “Nu vreţi un brad clasa întâi? Haideţi să vi-l arăt!” şi dacă aveai curajul să crezi că omul era un simplu vânzător suficient de lacom cât să-şi rişte pielea pentru comerţul început înainte de semnalul dat de mahării comunişti, îl urmai. Aşa au făcut şi părinţii mei an de an şi aşa am avut brad împodobit în fiecare seară de Ajun a vieţii mele!

Onoratul şi mult vânatul oaspete îşi petrecea apoi câteva zile în curtea casei, ascuns privirilor prea curioase ale unor eventuali trecători interesaţi de capra vecinului şi desfătându-şi cetina cu fulgii de nea care, în acele vremi, încă se porneau la timp ca să fie sărbatorile albe şi normale.

Cumva, în urma intervenţiilor tehnice ale Tatei sau Bunicului, Măria Sa Brăduţul apărea ca prin farmec pe 24 decembrie în sufrageria dezmorţită cu greu de focul care, vă amintiţi, abia pâlpâia in sobe, gata-gata să se stingă la orice adiere. Nu era presiune la gaze.

Apoi urma expediţia fermecată în cămară, expediţie la care mi-au trebuit ceva ani ca să-mi fac curaj să particip! Iniţial era doar Tata care pătrundea acolo, eu rămâneam afară, cu un amestec de teamă  şi curiozitate, aşteptând comorile. De fapt nu era cămară, ci ….. cămara din spatele cămării, o încăpere mică şi camuflată privirii de o uşă din zid, despre care auzisem poveşti cum că ar fi servit drept adăpost pe timpul războiului.

În fine, de acolo Tata îmi înmâna ceremonios cutii şi cutiuţe, pachete şi punguliţe, vechi şi prăfuite dar cumva mereu noi, fascinante prin conţinutul lor fermecat.  Purtate cu grijă pe braţe până în sufragerie, aceste minunate cutii ale Pandorei aterizau pe masă şi pe podea, de acolo începând una din marile desfătări ale copilăriei mele:  stergerea de praf şi deschiderea fiecăreia dintre ele, revederea anuală cu fiecare globuleţ, bucuria redescoperirii fiecărei figurine uitate, inventarierea meticuloasă a bogăţiilor ascunse timp de 12 luni şi mai ales sentimentul indescriptibil de aavea în faţă un obiect cunoscut dar care mereu părea complet nou, tocmai prin absenţa sa din faţa ochilor mei în restul anului.

Baloane de sticlă fină pictate cu măiestrie, ţurţuri  şi păsări de sticlă (cu zeci de ani mai bătrâne decât mine!!!!), conuri de brad, nuci învelite în poleiala rarelor ciocolate primite pe atunci de la Moş,   lumânărele delicate cu picioruş de metal ca un clips pentru prinderea de crengile bradului, steluţe cu sclipici, beteală de argint şi clopoţei cu glas cristalin… ce altceva să-ţi doreşti mai mult? Aş fi putut sta ore în şir în faţa acestor obiecte nepreţuite, admirându-l pe fiecare, ascultând povestea lor, minunându-mă de fiecare licărire, ca şi cum ar fi fost prima data când le vedeam. De fiecare data era ca prima dată! Şi ăsta era miracolul!

Ultima desfăcută şi cea mai mică dintre cutii adăpostea alte două mari comori: vârful de brad, decanul de vârstă al tuturor obiectelor, şi instalaţia de pom, un şirag preţios de steluţe delicate legate între ele cu un firicel subţire care, când era legat la priză, le dădea brusc viaţă şi le făcea să strălucească la fel ca stelele adevărate. Ce minune!

Când în sfârşit fiecare dintre cele enumerate mai sus îşi găsea locul potrivit printre crengile bradului, cutiile goale erau închise şi puse la loc, până în ziua când urmau a redeveni adăpost globuleţelor, dar la ziua aceea nu mi-a plăcut niciodată să mă gândesc…..

Apoi începea aşteptarea. Pentru mine. Ceilalţi aveau încă multă treabă, casa trebuia dereticată încă odată, sarmalele fierbeau, cozonacii creşteau în tăvi şi în rugăciunile Bunicii să nu se stingă gazele, Bunicul aştepta la o coadă lungă pâinea, Mama şi Tata aveau drumuri de făcut până la lăsarea serii.

Următoarea amintire este legată de noaptea de Ajun, în care mereu îmi propuneam să rămân trează până la venirea Moşului dar în care, desigur, mereu adormeam, urmată de dimineaţa Crăciunului, când mă trezeam invariabil în sunetele colindelor pe care Tata avea întotdeauna grijă să le pună să cânte in surdină la magnetofonul din sufragerie.

Timpul a trecut de atunci şi viaţa odată cu el, mulţi dintre cei care cândva îmi făceau Crăciunul frumos s-au dus dincolo, la stele. Totuşi, prin nu ştiu ce mecanism magic, aceasta rămâne pentru mine cea mai frumoasă sărbătoare din lume.  Pregătirile pentru întâmpinarea Naşterii Domnului mi-au rămas în sânge, le-am preluat cumva din mers de la bătrânii mei, fără să mă gândesc, ca pe ceva ce se transmite în mod firesc de la o generaţie la alta. Poate le-am mai adăugat ceva de la mine sau poate am mai uitat câte un amănunt din ceea ce făceau ei, dar obiceiul îl am în mine ca pe ceva sfânt, şi cred că aşa va fi câtă vreme eu voi fi pe aici.

Bradul de Crăciun îmi aduce aceeaşi bucurie ca în copilărie şi, cu toate că vremea aceste sărbatori este pentru totdeauna legată de plecarea unora dintre cei mai apropiaţi oameni  (la gătitul bradului, odată, a plecat Bunica iar la strânsul bradului, mai târziu, a plecat Tata), nimic nu mă poate opri în continuarea acestei tradiţii minunate. Este, cumva, ocazia de a redeveni copil, de a uita relele şi de a-mi aminti cele bune, este timpul dăruirii şi iertării, timpul de a fi cu cei dragi de aici şi de a nu-i uita pe cei dragi de dincolo.