Primele amintiri se pierd undeva în anii copilăriei inocente în care credinţa în Moş Crăciun era solidă şi de necontestat şi şi-au păstrat prospeţimea, cu siguranţă, numai datorită repetării lor cu statornicie şi fără concesii făcute vremurilor mai mult sau mai puţin favorabile păstrării tradiţiei.

Aşadar de acolo de unde încep să fiu eu însămi conştientă de măreaţa întâmplare a Crăciunului prin participarea personală la întâmpinarea sa, amintirile sunt clare şi ordonate:

Primul eveniment era procurarea unui brad mare şi adevărat, care să se potrivească dimensiunii camerei în care era instalat în fiecare Ajun, la loc de cinste. Asta nu era simplu deloc, mai cu seamă în acele vremuri de asiduă încercare a regimului de a ne face să uităm obiceiuri străvechi şi de a le înlocui cu false închipuiri desenate de minţile diabolice ale celor care ne conduceau.  Ei vroiau să îl transforme pe Moş Crăciun în Moş Gerilă, bradul de Ajun în brad de Anul Nou, colindele de Naşterea lui Isus în cântece patriotice şi pe noi în nişte păpuşi defecte fără trecut şi fără credinţă. Nu au reuşit, şi pentru asta trebuie să-i mulţumesc necontenit Domnului.

Deci procurarea bradului era primul pas, deloc uşor, deoarece în mod deliberat brazii apăreau în pieţe dupa Crăciun. Totuşi, ca un popor cu gene de corupţie ce suntem, mereu se găsea, mai ascuns vederii sau mai timid, câte un negustor care îţi şoptea pe stradă numai ca o părere: “Nu vreţi un brad clasa întâi? Haideţi să vi-l arăt!” şi dacă aveai curajul să crezi că omul era un simplu vânzător suficient de lacom cât să-şi rişte pielea pentru comerţul început înainte de semnalul dat de mahării comunişti, îl urmai. Aşa au făcut şi părinţii mei an de an şi aşa am avut brad împodobit în fiecare seară de Ajun a vieţii mele!

Onoratul şi mult vânatul oaspete îşi petrecea apoi câteva zile în curtea casei, ascuns privirilor prea curioase ale unor eventuali trecători interesaţi de capra vecinului şi desfătându-şi cetina cu fulgii de nea care, în acele vremi, încă se porneau la timp ca să fie sărbatorile albe şi normale.

Cumva, în urma intervenţiilor tehnice ale Tatei sau Bunicului, Măria Sa Brăduţul apărea ca prin farmec pe 24 decembrie în sufrageria dezmorţită cu greu de focul care, vă amintiţi, abia pâlpâia in sobe, gata-gata să se stingă la orice adiere. Nu era presiune la gaze.

Apoi urma expediţia fermecată în cămară, expediţie la care mi-au trebuit ceva ani ca să-mi fac curaj să particip! Iniţial era doar Tata care pătrundea acolo, eu rămâneam afară, cu un amestec de teamă  şi curiozitate, aşteptând comorile. De fapt nu era cămară, ci ….. cămara din spatele cămării, o încăpere mică şi camuflată privirii de o uşă din zid, despre care auzisem poveşti cum că ar fi servit drept adăpost pe timpul războiului.

În fine, de acolo Tata îmi înmâna ceremonios cutii şi cutiuţe, pachete şi punguliţe, vechi şi prăfuite dar cumva mereu noi, fascinante prin conţinutul lor fermecat.  Purtate cu grijă pe braţe până în sufragerie, aceste minunate cutii ale Pandorei aterizau pe masă şi pe podea, de acolo începând una din marile desfătări ale copilăriei mele:  stergerea de praf şi deschiderea fiecăreia dintre ele, revederea anuală cu fiecare globuleţ, bucuria redescoperirii fiecărei figurine uitate, inventarierea meticuloasă a bogăţiilor ascunse timp de 12 luni şi mai ales sentimentul indescriptibil de aavea în faţă un obiect cunoscut dar care mereu părea complet nou, tocmai prin absenţa sa din faţa ochilor mei în restul anului.

Baloane de sticlă fină pictate cu măiestrie, ţurţuri  şi păsări de sticlă (cu zeci de ani mai bătrâne decât mine!!!!), conuri de brad, nuci învelite în poleiala rarelor ciocolate primite pe atunci de la Moş,   lumânărele delicate cu picioruş de metal ca un clips pentru prinderea de crengile bradului, steluţe cu sclipici, beteală de argint şi clopoţei cu glas cristalin… ce altceva să-ţi doreşti mai mult? Aş fi putut sta ore în şir în faţa acestor obiecte nepreţuite, admirându-l pe fiecare, ascultând povestea lor, minunându-mă de fiecare licărire, ca şi cum ar fi fost prima data când le vedeam. De fiecare data era ca prima dată! Şi ăsta era miracolul!

Ultima desfăcută şi cea mai mică dintre cutii adăpostea alte două mari comori: vârful de brad, decanul de vârstă al tuturor obiectelor, şi instalaţia de pom, un şirag preţios de steluţe delicate legate între ele cu un firicel subţire care, când era legat la priză, le dădea brusc viaţă şi le făcea să strălucească la fel ca stelele adevărate. Ce minune!

Când în sfârşit fiecare dintre cele enumerate mai sus îşi găsea locul potrivit printre crengile bradului, cutiile goale erau închise şi puse la loc, până în ziua când urmau a redeveni adăpost globuleţelor, dar la ziua aceea nu mi-a plăcut niciodată să mă gândesc…..

Apoi începea aşteptarea. Pentru mine. Ceilalţi aveau încă multă treabă, casa trebuia dereticată încă odată, sarmalele fierbeau, cozonacii creşteau în tăvi şi în rugăciunile Bunicii să nu se stingă gazele, Bunicul aştepta la o coadă lungă pâinea, Mama şi Tata aveau drumuri de făcut până la lăsarea serii.

Următoarea amintire este legată de noaptea de Ajun, în care mereu îmi propuneam să rămân trează până la venirea Moşului dar în care, desigur, mereu adormeam, urmată de dimineaţa Crăciunului, când mă trezeam invariabil în sunetele colindelor pe care Tata avea întotdeauna grijă să le pună să cânte in surdină la magnetofonul din sufragerie.

Timpul a trecut de atunci şi viaţa odată cu el, mulţi dintre cei care cândva îmi făceau Crăciunul frumos s-au dus dincolo, la stele. Totuşi, prin nu ştiu ce mecanism magic, aceasta rămâne pentru mine cea mai frumoasă sărbătoare din lume.  Pregătirile pentru întâmpinarea Naşterii Domnului mi-au rămas în sânge, le-am preluat cumva din mers de la bătrânii mei, fără să mă gândesc, ca pe ceva ce se transmite în mod firesc de la o generaţie la alta. Poate le-am mai adăugat ceva de la mine sau poate am mai uitat câte un amănunt din ceea ce făceau ei, dar obiceiul îl am în mine ca pe ceva sfânt, şi cred că aşa va fi câtă vreme eu voi fi pe aici.

Bradul de Crăciun îmi aduce aceeaşi bucurie ca în copilărie şi, cu toate că vremea aceste sărbatori este pentru totdeauna legată de plecarea unora dintre cei mai apropiaţi oameni  (la gătitul bradului, odată, a plecat Bunica iar la strânsul bradului, mai târziu, a plecat Tata), nimic nu mă poate opri în continuarea acestei tradiţii minunate. Este, cumva, ocazia de a redeveni copil, de a uita relele şi de a-mi aminti cele bune, este timpul dăruirii şi iertării, timpul de a fi cu cei dragi de aici şi de a nu-i uita pe cei dragi de dincolo.

După nenumărate certuri, contraziceri, găleți cu noroi aruncate în diverse direcții, vorbe goale ale unor capete goale și vorbe de duh ale unor cetățeni cu coloană vertebrală, cumva, surprinzător, dar totuși real, Parlamentul României l-a invitat pe Majestatea Sa să se adreseze neamului Său. Probabil că unii (puțini) dintre cei în puterea cărora a stat decizia au acționat în virtutea unor principii morale iar alții (mai mulți) au reacționat la îndemnul unor consilieri cu cap. Cert este că ceea ce s-a petrecut pe 25 octombrie 2011 la Parlament a adus României o bilă albă care să mai învioreze înnegurarea și încrâncenarea celor petrecute în ultimii 10, 20, 40, 60 de ani…

A fost un moment de pace, de ascultare, de respect, de ținerea respirației, de simplitate, bun gust și multă modestie.

Nu știu ce au simțit cei prezenți în sală. Știu că eu, în fața unui ecran de televizor, m-am simțit ca un elev de școală primară ascultând cu inima cât un purice vorbele simple dar încărcate de mesaje ale unui dascăl blând, plin de prestanța vârstei, experienței și dragostei față de o țară care l-a iubit și l-a urât, care l-a îmbrățișat și l-a respins, care a fost și nu a fost a lui.

Am văzut un Om pe al cărui chip se poate citi harta unei vieți lungi și complicate, care l-a ridicat în vârf pentru ca apoi să-l trântească brutal la pământ. Am văzut un supraviețuitor, un temerar, un luptător cu arme fără tăișuri, un român mai român decât marea majoritate a românilor. Vorbele Lui rostite cu glasul scăzut al celor 90 de ani de viață au fost un mesaj pe înțelesul oricui vrea să ințeleagă. Fraze simple dar extrem de exacte ne-au povestit câte ceva important din istoria noastră trecută  și ne-au sfătuit cu privire la istoria noastră viitoare. Gesturi stângace au arătat câtă modestie poate exista într-un Rege care și-a îndeplinit o datorie de onoare, de a vorbi, după o viață de tăcere impusă, poporului pe care îl iubește.

Mi s-au întipărit în minte câteva cuvinte care nu mai dispar de acolo, mi s-au lipit de retină câteva imagini greu de șters vreodată.

Regele crede ca România a evoluat.

Regele crede în puterea noastră de a redeveni demni.

Regele ne atrage atenția la pericolele democrației prost înțelese, la faptul ca politica poate aduce prejudicii cetăţeanului, dacă este aplicată în dispreţul eticii, personalizând puterea şi nesocotind rostul primordial al instituţiilor Statului.

Regele vorbește despre începuturi de prosperitate și încercări de a ne face datoria.

Regele subliniază cât de importante sunt educația, sănătatea, infrastructura.

Regele este mâhnit că mulți dintre români trebuie să treacă prin situații înjositoare.

Cu delicatețe și fără jigniri, Regele a atins toate punctele sensibile și nerezolvate ale zbuciumatei Românii în care trăim. Accentul suprem însă eu l-am simțit într-un singur cuvânt: MÂHNIT. Regele este mâhnit. Pentru ceea ce se întâmplă aici, cu noi, în secolul XXI…

Regele a vorbit. A fost aplaudat. S-a văzut stinghereală și modestie în gesturile sale. M-au impresionat ochii senini și parcă puțin mirați care priveau spre auditoriul ridicat în picioare. Apoi în sus, parcă spre Dumnezeu.

Și m-a mai impresionat neclintirea de pe chipul Său.

Neclintirea unui Om care, după atâtea palme primite de-a lungul istoriei, a avut mereu tăria de caracter, perseverența și credința de a-și întoarce și celălalt obraz către români. Rămâne de văzut însă dacă mai merităm…..

……………………………………..

Dar deodată, pe coline
Scade animaţia…
De mirare parcă-şi ţine
Vântul respiraţia.

Zboară veşti contradictorii,
Se-ntretaie ştirile…
Ce e?… Ce e?… Spre podgorii
Toţi întorc privirile.

Iat-o!… Sus în deal, la strungă,
Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,

S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor…

Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.
. . . . . . . . . . . . . .”

Si așa zburlită și urâcioasă, tot Dumneai, Toamna, umple grădinile, piețele și cămările noastre de frumuseți și bunătăți. Căci să fim sinceri, fără accentul final pus de Ea cu soare dulce amestecat cu brumă argintie și un strop de vântișor, nici dovlecii nu și-ar căpăta straiele aurii și gustul mieros, nici gutuile nu ar prinde parfum de rai, nici merele nu și-ar arăta culoarea deplină și aromele mustoase și nici strugurii nu ar avea acel nu-știu-ce care îi face să fie mai dulci și mai arătoși decât frații lor culeși prea din timp! Ce să mai vorbim de ardeiașii îmbrăcați in costumele lor colorate, demne de carnavalul de Rio, veseli la trup și arțăgoși la gust, așteptându-și rândul la intrarea în borcane! Mai avem de văzut ghebele, care se pare că încă dormitează în stadiul de spori pe sub frunze aurite, visând să-și primească porția de ploaie ca să-și dea drumul la viață!

Dar nu aveam de gând să filozofez. Ziceam că multe dintre amintirile copilăriei sunt șterse sau duse. Unele însă, se pare, sunt numai adormite. Și ceva, un gest, o imagine, un parfum, le pot reînvia câteodată. Cum ar fi, în cazul de față, trecerea întâmplătoare pe lângă un magazinaș dintr-o mică piață bucureșteană de unde răzbătea îmbătător miros de cafea bună și proaspăt prăjită.

M-am trezit brusc pe băncuța verde din curtea casei părintești, lângă Bunica-Mamama care macină boabe fermecate într-o râșniță galben-arămie ținută cu strășnicie în poala capodului de diftină și manevrată tot cu strășnicie într-o mișcare neobosită de rotație, însoțită de scrâșnetele boabelor torturate înăuntru și transformate astfel în miliarde de particule minuscule,  menite a ne umple nările de arome divine și, la scurt timp dupa aceea, a ne desfăta papilele gustative într-un mod în care puține alte licori din lumea asta pot să o facă.

Asta pentru că după procesul de transformare din boabe în pulbere fină urmează, după cum știți, tortura finală prin opărire (la foc mic, cu ochii pe ibric, până face spume și se (bos)umflă doar atât cât sa nu dea pe-afară și să nu apuce bobițele să se răzbune pentru toate cele la care au fost supuse până acum prin răbufnirea din recipient însoțită de teroarea oricărei gospodine: spălarea aragazului după furtuna din ibric!).

Apoi caimacul luat cu lingurița cu coadă lungă (pe care eram mereu certată daca o împrumutam în orice alte scopuri fără legătura cu Domnia Sa Cafeaua) și literalmente depus cu pioșenie pe fundul ceșcuțelor (să fie „bune de întors”, chiar dacă nimeni din familie nu se pricepea la cititul în cafea). Apoi greaua așteptare până se limpezea licoarea fermecată și, final apoteotic, transferarea cu grijă și răbdare de alchimist în cești. De aici mai departe știți, nu? Nu cred, pentru că nu semăna cu ce facem noi azi, în graba secolului plin de viteze nejustificate. Nu semăna chiar deloc!  Mai întâi cafeaua stătea un picușor acolo, formând desene efemere de caimac ridicat dintr-o dată la suprafață, primă sursă de presupuneri futuriste ale participanților la ritual. Tot în acest timp, duhuri parfumate se ridicau din ceșcuțe croindu-și drum spre nu știu unde și amplificând dificultatea așteptării care, în fine, lua sfârșit odată cu prima sorbitură, și ea ritualică, parcă dată cu încetinitorul, spre a face cunoștință în mod treptat și  subtil între cele două părți implicate, Cafeaua și băutorul Ei. Nici de aici încolo nu avea loc nici un fel de grabă, ritualul decurgea încetișor și firesc, presărat cu discuții care mai de care mai pline de interes, filozofii de viață și rețete de bucate ce urmau a fi puse în practică în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat.  

Azi toate astea sunt poveste, în iureșul care ne învârtește din ce în ce mai rapid. Azi aruncăm în grabă câteva măsuri de cafea din pachetul cumpărat din supermarket în aparate care mai de care mai sofisticate, turnăm apă și ne lăsăm pe mâna tehnologiei să facă ea ce-o ști cu ingredientele numai să ne producă repejor licoarea fără de care nu putem să ne începem ziua. La final rezultă ceva ce numim cafea și care este băută cu graba cu care a fost făcută……  Nici un sentiment, nici o implicare, nici un contact subtil cu materia fermecată. Încă un aspect al modernității pe care, nu știu de ce, încep să o desconsider cu fiecare clipă care trece. Așadar ca un semn de protest, mi-am luat râșnita mea manuală, dupa ce am descoperit în București un magazin cu cafea de tradiție și, de câte ori am ocazia, mă delectez cu cafea proaspăt prăjită și proaspăt râșnită și mă fac că nu observ în ce secol trăiesc!

La inceput de octombrie i-am descoperit cu bucurie si prin pietele noastre de peste. De acolo pana in farfurie nu au fost decat cativa pasi!

Nu mai vreau sa vad ce e in jur, am vazut destul, am incercat destul sa spun ceva, sa fac ceva, sa schimb ceva. Nu a mers.

Nu mai vreau sa aud ce se petrece pe aici, am auzit destul, poate chiar mai mult decat urechile mele si importanta parte a corpului meu aflata intre ele au auzit. Gata, nu mai pot.

Nu mai vreau sa vorbesc despre ceea ce nu mai vreau sa vad si sa aud, vreau sa vorbesc cand vreau eu,  cu cine vreau eu si despre ce vreau eu, despre ceea ce este pentru mine important si interesant, chiar daca asta inseamna a vorbi despre ciuperci, padure, ceara de albine sau paine de casa. Sau despre cum s-ar putea  trai undeva departe, intr-un colt de munte neumblat de oameni, sau  intr-o padure de nu stiu unde sau intr-un catun cu 2 case.

Stiu, veti spune deja ca tot ce afirm acum anuleaza definitiv primul paragraf, care exprima bucuria de a crede ca nu am luat-o razna. Ei bine, nu-i asa. De fapt, fiecare crede ce vrea. Eu totusi mai cred inca in faptul ca a te simti altfel nu este neaparat egal cu a fi nebun de legat.

A fi altfel este, intr-adevar, o experienta deloc placuta la inceput. Si inceputul poate dura ani, poate zeci de ani sau o viata, in fine, atata cat trebuie fiecaruia sa priceapa ca in fond nu suntem toti facuti la fel (Doamne, multumesc pentru asta!) si nu trebuie sa ne simtim ciudat ca nu ne plac aceleasi  obiceiuri / haine / glume / ocupatii care plac marii majoritati.

Si mai ales ca nu trebuie sa acceptam ceva ce nu convine principiilor noastre numai de dragul de a fi in rand cu restul lumii, de a fi acceptati de o societate pe care in fond o dezabrobam sau de a castiga sau pastra o relatie.

A fi altfel aici si poate si altundeva inseamna adesea zambete de compasiune, cuvinte de ocara sau respingerea mai mult sau mai putin mascata din partea celor care detin avantajul majoritatii. Inseamna sa vezi cum amici si cunostinte se „retrag” din viata ta invocand sau nu motive imaginare, inseamna sa te simti ca intr-o cusca la o petrecere unde se vorbeste despre hair-stylisti (adica frizer,  respectiv coafor), despre pantofi de firma sau shopping la Milano, inseamna sa infrunti o privire dispretuitoare cand afirmi ca-ti faci cumparaturile din piata si nu de la mall.

Mai inseamna sa te trezesti intr-o buna zi ca te simti atat de bine cu tine insuti si ca ai atatea lucruri care iti fac placere de facut, incat nu numai ca ai incetat sa duci dorul societatii, dar e chiar o tortura sa iesi din lumea ta pentru a face fata unor confruntari cu lumea de afara, care le are pe-ale ei si care merge mai departe pe fagasul de neclintit pe care componentii ei majoritari l-au creat si il mentin.

In plus, lumea ta e alcatuita NUMAI din cine si ce consideri tu ca merita a-si avea locul in ea. Lumea ta functioneaza pe principiile la care nu ai putut si nu ai vrut sa renunti, lumea ta are in ea foarte putinii oameni care chiar merita dragostea ta neconditionata, lumea ta iti ofera caldura si siguranta ca poti fi asa cum esti fara sa mai ai nevoie de mastile care odata te faceau placut si acceptat de ceilalti.

Partea mai grea este legatura care, cumva, trebuie mentinuta cu lumea de afara. Fiindca aceasta exista si va exista, este practic imposibil de rupt definitiv si maiestria supravietuirii ar consta, cred, in gasirea unei cai de minima comunicare necesara, atat cat trebuie, nici un strop mai mult. Eu inca o caut.

Pana una alta, fericirea zilei de azi este  faptul ca am mai descoperit niste oameni care simt la fel si care mi-au dat puterea si motivul sa scriu primul paragraf!

Ei bine, iată , a venit, pomii au trecut brusc de la capoțelele transparent-verzui prin care ne arătau goliciunea lor sobră la hainele de paradă înfrunzite și la atacul cu înfloriri parfumat- răscolitoare de sensibilități histaminice. Explozii de salcâmi și tei in floare, trimițându-și polenul și miresmele răscolitoare întru trezirea la viață a gâzelor polenizatoare, câmpuri galben-albe de rapiță și grâu dintr-o dată parcă gata de secerat,  piețe pline brusc de toate semnele fructo-leguminoase ale Dumneai, Verii. Unde am fost când toate acestea au trecut prin celelate stadii firești ale evoluției lor de la verde la roșu-galben-portocaliu? Nu mai știu, timpul trece într-un fel pe care nu mai sunt capabilă să-l urmăresc, singurul sentiment de care rămân conștientă în fiecare an este uimirea care mă cuprinde  în fața recoltei apărute brusc , urmată, desigur, la foarte scurt timp, de cealaltă uimire, a …. dispariției minunilor efemere și înlocuirii lor cu alte minuni, tot efemere, care vin la rând în mod firesc și cronologic, urmând sa dispară și ele repejor.

Așa că tot ce-mi rămâne de făcut este să las mirarea la o parte (pentru că, totuși,  până acum ar fi trebuit să mă obișnuiesc cu mersul de supernovă al timpului) și să mă bucur (tot rapid, altfel nu se poate) de fiecare dintre ofertele Doamnei Vară, dumneaei fiind, ca noi toți, grăbită-foc (!) și doar într-o scurtă trecere pe aici și ducând cu ea, la plecare, toate minunățiile pe care tot ea le-a adus.

Ah, mi-am amintit totuși ceva, înainte să plece ne va și prăji un pic, ca să nu-i uităm veleitățile de Hefaistos și să nu ne pară chiar așa rău când va pleca.

Sarbatoarea cade intotdeauna la 50 de zile dupa Paste sau la 10 zile dupa Inaltare, fiind una din principalele sarbatori ale verii, (dealtfel imparite in doua categorii: cu data fixa (Sanzienele si Sanpetru) si cu data mobila (Rusaliile)) .

Nu va minunati de stiinta mea, toate cele povestite le citii si eu la randul meu in cartea „Sarbatori si obiceiuri romanesti” a lui Ion Ghinoiu, din care va povestesc mai departe, spre stiinta! Si fiindca e frumos si interesant! Mai spune dumnealui ca numele de Rusalii este dat de fapt unui ciclu de sarbatori grupate in jurul celei numite popular Duminica Mare. Aici se termina sarbatorile cu data mobila, toate „aranjate” in functie de Paste.

Ciclul Rusaliilor se compune din 6 zile:

Mosii de vara (sambata cand se crede ca spiritele mortilor – care paraseau mormintele la Joimari (Joia Mare, cea dinaintea Pastelui, alta mare zi dedicata pomenilor si celor dusi dintre noi) – trebuiau sa se reintoarca la locurile vesnice). E sambata mortilor pe care romanii o cinstesc mai mult ca pe oricare alta, numind-o si Mosii de Rusalii, Mosii cei Mari sau Mosii de vara. E acea frumoasa zi de pomenire de care imi amintesc si eu putinele traditii care inca se mai tineau cand eram mica si Bunica se ocupa constiincioasa de fiecare data de sufletele celor plecati : strachioare cu mancare acoperite simbolic cu frunze de nuc, canute de lut cu vin (pelin , se spune, la aceasta sarbatoare) de ale caror tortite lega manunchiuri de cirese rumene si, desigur, colacei.

Duminica Mare, in care se duc la biserica spre sfintire frunze de nuc si flori si frunze de tei si soc, acesti copaci avand semnificatii deosebite in spiritualitatea romaneasca (Fiind un arbore sacru, nucul se spune ca poate fi semanat numai de pasarile cerului, omul poate numai sa il (re)planteze apoi; iar fructul sau, nuca, este o jertfa obligatorie pentru morti, precum graul alaturi de care este impartita intotdeauna in nelipsita coliva de pomenire).

Rusaliile (luni, marti si miercuri) si

Joia nepomenita , ultima joi din ciclul „Joilor Verzi” ( tot din Ghinoiu citez: „Joile după Paşte, ciclu de nouă joi nelucrătoare, sunt considerate rele, agricultorii temându-se de ploile cu piatră. În schimb, aceste zile sunt slobode pentru distracţie şi joc. Lor li se mai spune, în Valea Nistrului de Jos, Joile Oprite sau Joile Pomenite. Joile Oprite formează un ciclu de nouă joi, cuprinse între Paşte si săptămâna a doua după Rusalii, când erau interzise anumite activităţi casnice, agrare, pastorale etc. În sudul ţării ele sunt numite Joile Verzi, iar în est, Joile Pomenite, şi sunt dedicate unor fenomene ale naturii potrivnice omului: ploile însoţite de grindină şi piatră, furtunile şi vânturile puternice, trăsnetele şi incendiile provocate de acestea, brumele şi îngheţurile târzii etc. În speranţa că ele vor fi îmbunate şi transformate din forţe malefice în forţe benefice, calendarul popular prevedea unele interdicţii de muncă, de unde le vine şi numele de Joi Oprite. Joia Verde se sărbătoreşte în zonele extracarpatice fie în joia a opta sau a noua după Paşte, fie în prima sau a doua săptămână după Rusalii, când se încheie ciclul de nouă Joi Oprite şi se deschide ciclul Joilor Nepomenite, favorabile activităţilor. La Joia Verde se credea că ies insectele din adăposturile subpământene şi se împrăştie pe Pământ. În Moldova şi Bucovina, în această zi, numită Joia Bulciului, Joia Mânioasă sau Buciumul Rusaliilor, începeau renumitele bâlciuri şi iarmaroace. Joile Nepomenite, zile obişnuite de muncă, în opoziţie cu Joile Pomenite sau Joile Oprite, pun totuşi restricţii pentru unele activităţi în zone ca Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Moldova. Zonal, Joile Nepomenite formează un ciclu de trei zile nefaste pentru cei care nu le respectă: joia din Săptămâna Brânzei, joia din Săptămâna Paştelui şi joia din Săptămâna Rusaliilor sau Căluşului (Banat).”

Cat despre Rusalii, cunoscute in popor sub diferite denumiri ca Maiestrele, Vantoasele, Dansele, Puternicele, Soimanele, etc, ele ar fi sinonime cu Ielele si intruchipau forte napraznice care isi aratau adevarata putere producand imbolnaviri neuropsihice („luatul mintii”, „luatul gurii”, sau alte rele) daca nu li se respecta sarbatoarea. Sunt vestite legendele potrivit carora Rusaliile se scalda pe timpul noptii, in lumina argintie a lunii, goale si despletite; apoi se prind intr-o Hora a Ielelor, dansand cu patima intr-un cerc, cu sanii goi, parul lung despletit, purtand clopotei la picioare si voaluri transparente, executand un dans fantastic, si bogat in taine neintelese muritorului de rand – iar din aceste descrieri putem lesne intelege de ce acesta putea fi atat de irezistibil atras. Insa nepoftitului surprins ca priveste dansul lor ii sunt luate mintile. De aceea, de mai demult exista credinta ca drumetii care umbla in noaptea de Rusalii sa tina la brau usturoi, fire de busuioc, frunze de tei ori de nuc pentru a putea inlatura puterea misterioasa a Ielelor. Sunt evitate in aceasta noapte rascrucile de drumuri, malurile apelor, marginile de padure tocmai pentru a nu surprinde dansul lor tainic si astfel a-si pierde mintile.

Acum ca am ramas si anul acesta cu mintea intreaga (sau asa se pare cel putin) nu ramane decat sa ne imbracam frumos, sa mergem la biserica si sa aducem acasa frunze de nuc sfintite, sa le asezam langa icoane si apoi sa petrecem langa cei dragi.

Credeati ca am disparut?? Nuuuuuuuu, doar ca nu a mai fost timp pentru palavrageala pe blog. Si unde ramasesem? La turta dulce, nu? Pai s-o luam de acolo, cu ceva adaugiri de primavara. Adica hai sa ma laud, look what I did now!!!