Asacredeu's Blog

Vreau inapoi la natura. Traiesc intr-un oras gri, in care copacii incep sa devina raritati, de la fereastra mea vad blocuri gri, asfalt si stalpi electrici, cabluri interferand intr-o tesatura haotica pe cerul uneori albastru, respir aer gri ingreunat de particule de praf si emisii de tot felul, aud motoare si claxoane. Ca o rara gura de oxigen, dimineata devreme imi aduce uneori linistea dinaintea trezirii citadelei, cu ciripit de pasari si adieri de vant. In rest, asfalt, plastic, asfalt, sticla, asfalt, praf, asfalt.

Pe undeva e neajunsul modernitatii, toate se fabrica din diverse materiale, sunt mai ieftine, mai usor de intretinut, mai rezistente, deci mai cautate. Oamenii se schimba si ei, adoptand rapid solutiile simple si necostisitoare si aruncand fara regrete la gunoi tot ce e “cum se facea pe vremuri”. Ei bine, protestez! M-am saturat de fals si artificial.

Case vopsite strident si acoperite cu gresii, in loc de ziduri albe si brau de piatra. Biserici renovate si dotate cu termopane grotesti, in locul secularului lemn. Butoaie de plastic albastre, verzi, rosii in loc de butoaiele de lemn care au ajuns sa se vanda ca souveniruri sau obiecte de decor. Borcane de plastic in locul simpaticelor damigene burtoase de sticla imbracate in strai impletit de rafie. Musamale in loc de in. Melamina in loc de ceramica. Plexiglas in loc de sticla. Naylon in loc de bumbac. Par de plastic, unghii de plastic, gene de plastic, buze de silicon, plante de plastic (sunt super, mi-a spus o vanzatoare, nu e nevoie sa le udati, arata bine, n-au nevoie de lumina!… )Pana si aghiazma de la biserica o luam din butoaie de plastic. Oare nu vede nimeni cat de nepotrivite sunt unele din acestea cu locurile in care sunt asezate? Nu simte nimeni mirosul de fals si chimicale?

Deunazi am vazut un inger de fetita jucandu-se intr-o curte. La un moment dat a aparut o mamica tanara si a luat-o in brate sa o dezmierde. Mamica era, cred, frumoasa, dar chipul ii era acoperit de un machiaj atat de lugubru iar unghiile vadit false, extra-long, atat de verzi si incovoiate, incat m-am speriat pentru o clipa la gandul ca acel ingeras va deveni, intr-o buna zi, la fel. Ca sa nu mai spun ca ghearele mi se pareau de-a dreptul periculoase pentru a manui cu ele un copil. Iar sunt rea, veti spune, stiu. Poate ca sunt. Sau nu??

Ne-am obisnuit ca artificialul sa fie parte din viata noastra, e atat de prezent pretutindeni incat naturalul a devenit nefiresc. Te duci la piata cu un cos de rafie - esti privit ca un  ”ciudat” sau, in cel mai bun caz, “fițos”. Pui pe masa strachina de lut ? Esti taran. Vrei sa bei o ţuica din ţoi si nu din pahar de cristal?-  ”Da’ in ce secol traiesti, Nene?”.

Eu una m-am saturat de falsuri. Vreau pietre, scoici, lemne, pomi verzi, unghiile mele, palarie de pai, dusumele de lemn, sticle de sticla si ulcele de lut, pasari adevarate si  florii vii, chiar daca au nevoie, in mod ciudat si constant, de apa, soare si un strop de dragoste!

Nu mai departe de ieri vorbeam cu o prietena despre minunatul trai in comun. Adica la bloc. La un bloc mai mic sau mai mare, cu una sau mai multe scari, cu patru sau zece etaje. Asa, in general, la bloc.

Despre nenumaratele avantaje ale acestui tip de habitat care ne aduce, pe langa sentimentul de nu fi niciodata singuri, posibilitati multiple de a ne petrece timpul liber fara a suferi de plictiseala sau urat.

Comunismul ne-a manat, treptat, de la tara spre orase, intr-o transhumanta dedicata nevoii de industrializare si construire a societatii multilateral dezvoltate. Am devenit, asadar, incetul cu incetul, pe parcursul catorva generatii, oraseni. Adica nu mai suntem niste tarani. Avem sansa de locui in metropole moderne, de a ne pune dosul in masina si a ne deplasa motorizat chiar si pentru a cumpara o paine, de a admira de la balcon privelisti de asfalt si betoane si, mai presus de toate, de a socializa. “De singuratate sa uiti si sa o lasi in urma ta”, va amintiti cantecul Angelei Similea ? Poate cei mai maturi sa mai stie cine e dumneaei. Ma rog, sa nu deviem de la subiect.

Deci, citadela de secol XXI, strada Pasientei (sau Sapientei?) numarul 6 (sau 9?), cladire cu 6, 8 sau 10 etaje, centrul civic. Ma trezesc brusc. Nu, nu am nevoie de desteptator, am ceasul meu biologic. Dar nici el nu e cel care ma trezeste, ci vecina de deasupra care, in fiecare dimineata, tropaie vioaie pe gresie cu niscai tocuri cui, metalice dupa tonalitate. Altfel spus ma trezesc pe heavy metal. Incerc sa mai lenevesc, poate adorm la loc. Toc toc toc, apoi liniste. Waw! A plecat! Sa-mi apropii nitel genele, macar inca vreo jumatate de ora. Visez ca alerg pe strada urmarita de o haita de caini comunitari furiosi, latra si isi ranjesc coltii la mine, latra, latra – ma trezesc. Latra cainele lui Costica de la doi, e un caine mare, frumos si frustrat de singuratate, deci latra. Tare. Gata cu somnul, in fond, o viata avem si pe aia s-o dormim? Ma duc la baie. Cred ca am nimerit in bucatarie, oare nu m-am trezit pe de-a-ntregul? Miroase a sunca prajita. Ah, ba da, am nimerit unde trebuie, asta e baia, doar ca vine pe la aerisire mirosul de la vreo bucatarie. Constructie facuta cu cap pe principul vaselor cat mai comunicante. Ma spal cu apa rece. Pun cafeaua la fiert si ies pe balconul de la bucatarie. Dimineata de primavara, cer senin, soare. Mai bine ramaneam privind in sus. Jos, in curtea interioara, e alt peisaj. Mucuri de tigara, cateva pungi de plastic, o cutie mare cu gunoi dusa pana aproape de destinatie. Ieri facuse femeia de servici curat, azi nu se mai vede, dar pana la urma nu vrem sa o vedem somera, nu? Trebuie sa aiba si ea ceva de munca in fiecare zi. Intru si dau sa deschid fereastra, am spalat-o saptamana trecuta, azi are un model “art nouveau” trasat de niste zoaie cazute liber de la un etaj superior. Ma enervez. Nu, nu te enerva, e dimineata, ziua abia incepe! Las’ c-o spal diseara iar.

Cafeaua e gata, mirosul ei ma invaluie si ma trimite spre fotoliu. O savurez si ma gandesc la nimic. Ma imbrac si ies. Fara sa ii tropai vecinului de dedesubt. Cobor in pas alert, la parter noi si noi surprize: gume de mestecat mestecate si abandonate. Le ocolesc si ies. Ce? Ploua? parca era soare? Ma uit in sus, nu ploua, isi spala vecina de la unu balconul. Pana ma dumiresc sunt fleasca. Iar ma enervez, ii zic ceva (oare ma aude?), intru, urc, ma schimb, incerc sa ma calmez. Plec iar. In fata usii, niste cocoloase. Ma uit mai bine, sa vad ce-or fi? Nu e nevoie de zoom, mirosul imi spune totul, plimbarea catelului latrator a fost mai scurta ca de obicei si in dimineata aceasta s-a sfarsit in fata usii de la intrare, la interior. El, patrupedul, si-a finalizat scopul iesirii iar bipedul sau stapan a lasat acolo dovezile trecerii sale prin efemera noastra viata. Sa stim si noi , ceilalti, ca Rex nu e constipat. Imi vine sa urlu. Urc inapoi si ma opresc la usa patrupedului. Sun cu furie. Nu e decat el, care latra de cealalta parte a usii. Stapanul a plecat la servici. Pe unde o fi iesit, sau a sarit peste cacareze si s-a facut ca nu le cunoaste? renunt si-mi propun sa sun iar cand ma intorc, dupa-amiaza. De data asta chiar plec. Incerc sa ma strecor printre masinile parcate pe trotuar; probabil ca noua ordine este: pietonii pe sosea, automobilistii pe trotuar. Sau nu, automobilistii pe sosea, automobilistii pe trotuar, pietonii unde-or sti.

La intoarcere, totul ok, pe scara e curat si liniste. Descui usa si intru. Ce bine e acasa! Ma pregatesc sa spal fereastra “art nouveau”, sa o transform la loc intr-o banala fereastra de apartament. Ma inarmez cu carpe si spray de geamuri si trec la treaba. La un moment dat vad coborand accelerat un ghemotoc. Ma aplec just in time pentru a auzi pleoscaitul de aterizare; ma zgaiesc mai bine, ce sa vezi : o bucata de piele de pui zace pe asfaltul curtii interioare. Ce vecini milosi! Poate trece vreo pisica hamesita, sa aiba si ea ceva de-ale gurii. Iar ma enervez si scot capul pe fereastra cu intentia sa vad provenienta produsului si sa trimit cateva mesaje de felicitare furnizorului. Ma retrag la timp din calea celei de-a doua ghiulele similare cu prima (logic, daca oamenii sunt doi, trepuie sa jupoaie doua bucati de pui! In fond, poate mai urmeaza si altele.) Ghiuleaua trece prin fata mea cu aceeasi acceleratie si aterizeaza aproape langa prima: lovitura de specialist! numar pana la zece si imi doresc ca legile fizicii sa se inversese dintr-o data si pielea de pui sa faca miraculos cale intoarsa pe aceeasi traiectorie si sa-i intre pe fereastra mitocanului, sa-i aterizeze pe ochi. Dar nu se intampla asta. Deh, nu toate dorintele se implinesc, iar   g=9,8 m/s²  nu se face negativ la cererea oricarui muritor de rand. Cand ma gandesc ca vroiam doar sa-mi spal un geam si am ajuns sa analizez acceleratia gravitationala realizez inca o data beneficiile traiului la bloc: ai tot timpul creierul activ!

In sfarsit termin de spalat, inchid fereastra si imi vad de altele prin casa. Un zgomot cunoscut imi rascheteaza timpanele. Oh, nu! Iar au dat manele la maxim vecinii de peste drum. Odata si odata am sa sun la politie, sa reclam ca deranjeaza linistea publica. Care liniste, poate sa intrebe Domnul Politist? Si aici ar avea si el dreptate: printre claxoane, latraturi de caini intra si extracomunitari, motoare ambalate si altele, cum sa mai fie ceva ce ar putea adauga niste decibeli in plus? Inchid toate usile si ma duc sa citesc ceva. Privesc  aiurita fereastra spalata. Are un model nou. Oare cand a aparut? Nu mai am energie sa ma enervez. Doamne, totusi, nu ai putea sa te mai gandesti putin la dorinta mea cu privire la gravitatie??

A venit seara. Orasul s-a mai potolit, soarele apune printre blocuri, un gugustiuc intarziat se grabeste spre adapostul lui. Toc toc toc: s-a intors vecina cu heavy metalul. Patrupedul de la doi latra. Pe la gura de aerisire vine mirosul binecunoscut de sunca prajita. Ce bine e acasa! Ce bine e la oras. Va dati seama ca , daca ramaneam niste tarani, acum adormeam in miros de zarzari infloriti, ascultam cantecul noptatic al vreunei privighetori si nu vedeam prin geamul casei cu pridvor decat cerul intesat de stele? Iar maine dimineata ne-ar fi trezit vreun Cucurigu aprig de cocos constiincios. Nu se compara.

Am fost, acum o vreme, la o expozitie de pictura. Nu spun a cui, persoana importanta. Foarte importanta.
Adica am fost luata pe sus si dusa acolo, sub lozinca “asa ceva vezi doar odata in viata!”.
Aglomeratie ordonata, de oameni civilizati, dispusi sa astepte oricat pentru a avea acces la portia lor de cultura.
Pliantul imi recomanda traseul de urmat pentru a pastra cronologia fireasca a evenimentelor.
Ma supun si intru in prima sala, privesc si incerc sa inteleg. Iau exponatele la rand, constiincioasa, trec mai departe si ma intorc, poate totusi e un mesaj acolo si nu l-am prins eu la prima vedere.
Sala a doua. Reprezentari din ce in ce mai bizare, neuronul meu din ce in ce mai nedumerit. Nu reusesc sa stabilesc nici cea mai vaga relatie intre titlu si tablou. In jur, lume puhoi. Unii privesc fix, se indeparteaza pentru a se apropia din nou, altii stau pe unica bancuta cu mana la tampla intr-o pozitie tip ganditorul de Hamangia. Ma intreb daca ei inteleg ceva? Sunt eu singura pe dinafara? Help!
Sala a treia, la fel. Patru, cinci, sase, sapte. Deja se ingroasa gluma, stilul devine mai succint, de fapt e un fel de linie, punct, punct, linie, cerc.
Sunt disperata. De ce n-or pune ghid la intrare? Un grup de alaturi discuta ceva. Ma dau mai aproape, poate prind vreo idee care sa ma conduca spre intelegerea artistului, dar aud numai comentarii de genul “Senzational! Un artist desavarsit! Observati metafora! cata subtilitate!”. da, cu subtilitatea sunt de acord, dar voi pricepeti ceva? ii intreb in gand pe tovarasii de salon. Eu NU! sincer, eu nu pricep nimic! Nu vad nici un mesaj, nici un chip, nici un copac, nici un nor! Doar linii si puncte colorate, patratele si cerculete.
Imi trece pe la urechi vocea unui vizitator care pare ca a inteles ceva (sau se face?): Ce sugestiv e plasat acel punct! priviti!
Nu mai rezist. Ori am eu un handicap grav pe tema artei expuse aici, ori cei ce se tot minuneaza in jurul meu bat campii ca sa nu recunoasca sincer ca si ei au o dilema. Simt ca traiesc punerea in scena a povestii lui Hans Christian Andersen, “Hainele cele noi ale imparatului”. Toti lauda straiele regale, dar, fratilor, nu vedeti ca Maria Sa e gol pusca???
Destul e destul. O sterg de acolo prin primul orificiu cu insemnul luminos “Exit”. Sunt in strada, respir, vad oameni adevarati cu doua maini, doua picioare si un singur cap, nori albi pe cer albastru, pasari cu aripi. Toate astea au ramas normale, cum le stiam eu inainte sa intru la muzeu. Ce bine! Imi trecuse acolo, inauntru, un gand sinistru prin cap ca lumea s-ar fi putut transforma in linie, punct, linie, linie, punct. Dar nu, e asa cum o stiu. De bucurie ma duc sa fotografiez niste copaci si nistre vrabii, ca dovada ca totul e inca ok!
http://andilandi.ro/amintiri-dintr-o-altfel-de-copilarie/hainele-cele-noi-ale-imparatului/

In primul rand e chestie de asemanare, probabil. Ii iubesc fiindca si eu sunt, la randul meu, carcotasa. Cateodata mai carcotasa decat trebuie.

Apoi ii iubesc pentru ca ei nu-mi murdaresc televizorul. In rest, daca dau o raita cu obiectul creator de dependenta numit telecomanda prin lungul sir de emisiuni televizate made in Romania, se face mizerie mare, credeti-ma! Ma murdaresc si eu, se murdareste si televizorul. Pe el il curat mai repede, dar cu mine am probleme, dusul si periuta de dinti nu fac fata, mi-ar trebui un purificator de creier, sa indeparteze toate emanatiile pleiadei de nimeni si nimicuri care imi ies agresiv in cale.

Ei bine, Carcotasii nu, ei nu-mi fac probleme de genul asta, dimpotriva. Cat timp ma uit la ei sunt ok, zambesc, critic, aprob, uneori chiar cant! Ma relaxez fara sa uit realitatea, ca se ingrijesc ei si de asta, in fond tot ce bucataresc ei acolo in tocanitele lor de vedete, gazete, politicieni si batracieni, vine din viata reala.

Ii mai iubesc pentru ca sunt buni, in sensul ca sunt rai. Pentru ca stiu sa-mi dea vestile intr-un fel usor de digerat, chiar daca acestea, vestile , nu sunt dintre cele mai bune. Pentru ca sunt printre putinii care stiu sa arate cu degetul in directia in care trebuie. Pentru ca nu le tace gura. Si pentru ca sunt taiosi si haiosi. Pentru ca stiu sa faca haz de necaz cu un scop, sa ne mai trezeasca pe unii dintre noi. Ce mai tura-vura, eu una ii iubesc. Ma fac fericita! Fericita ca nu sunt singura care gandeste asa, fericita ca mai exista oameni tineri cu coloana vertebrala, fericita ca cineva se mai oboseste sa puna ceasul desteptator sa sune pe amorteala asta, fericita ca cineva mai sta de veghe si trage cate un foc de avertisment la anomaliile care, altfel, au devenit parte din normalitatea noastra anormala.