Asacredeu's Blog

In ultimii ani am reinceput sa citesc. Mai cu pleoapele pe jumatate atinse de Mos Ene, mai cu graba diminetii pe degetul cu care intorc pagina, totusi am reusit sa revin la acest minunat obicei care ma parasise (sau pe care il parasisem? Intr-o relatie bilaterala e intotdeauna greu sa spui cine e mai vinovat!) de ceva vreme. Copil fiind, neavand prea multe paduri de cutreierat (exceptie facea vacanta de vara) citeam. Nu tu Internet, nu tu desene animate (ma rog, altele decat Pic si Poc sau Lolek si Bolek, care durau putin si nu imi afectau prea tare universul), nu tu plimbari la mall (poate doar vreo coada la ulei jos la Omnia sau la paine la Aroma). Deci timp pentru carti. Ah nu, nu pentru cele de pe lista data de Doamna de Romana, altele, descoperite in incursiunile ilegale prin rafturile bibliotecii din dormitorul parintilor, carti asezate in ordinea alfabetica a autorilor dar si tinand cont de criterii alambicate si al caror sens eu l-am deslusit dupa multi ani de cercetari asidue. Mai era o ordine acolo, una speciala, si anume cartile pentru toata lumea erau pe randurile din fata, iar cele mai speciale si cu izul irezistibil al interzisului – pe randurile din spate. Dupa ce am facut aceasta revolutionara descoperire, am trecut usor de la Winnetou sau Cartile Junglei  prin garile Ionel Teodoreanu, Radu Tudoran, Dumas spre destinatii de vis ca Erich Maria Remarque,  Hemingway, Fitzgerald, Radu Tudoran (al Fiului Risipitor, nu al Panzelor sus) si altii ca ei. Nu ca as fi inteles tot ce citeam, dar era ispita aceea de a deschide ceea ce pare tinut inchis, de a explora ceea ce era pastrat pentru “cand o sa mai cresti” . Apoi chiar am “mai” crescut, scoala a inceput sa ma tina mai din scurt cu treptele si examenele ei. Ramaneau vacantele dar deja locul cartilor fusese semnificativ luat de tabere, prieteni, mers cu cortul si alte indeletniciri specifice varstei. La facultate citeam la maxim in sesiuni, in binecunoscuta disperare de a face orice altceva decat sa invat pentru examen.

Apoi a venit viata. Cu servici, casa, alte preocupari. Si mai putin citit. Apoi oboseala, ochii inchizandu-se cu hotarare in fata unor pagini tinute tot cu hotarare la nivelul lor, seara, pe o perna. Apoi renuntarea. Ce sa mai iau cartea cu mine in pat daca tot adorm la primele randuri? Si asa au trecut ani. Multi. Prea multi.

Acum, prin diverse concursuri de imprejurari, satula de mizeria de afara si de noroiul din televizor, am reluat legatura cu cartile. Putin cate putin, pana am dat de Egipteanul lui Mika Waltari. Apoi cautari asidue ale altor carti ale lui. Si mai apoi intalnirea cu Salman Rushdie. A urmat slabiciunea pentru scriitori arabi, l-am gasit pe Khaled Hosseini cu vanatorii lui de zmeie, pe simpatica Elif Shafak si povestea bastardei Istanbulului, apoi ca un bulgare de zapada care se rostogoleste, dorinta de mai mult si mai mult a reinviat in sufletul meu preocupat prea multa vreme de tot felul de meschinarii cotidiene. M-am trezit dintr-o data cu o gramada de prieteni  -  cartile mele cele noi si autorii lor.

Ajutata de decadenta culturii de pe piata manifestata si prin disparitia treptata a librariilor din orasul meu, am descoperit   placerea incursiunilor in librariile virtuale ale diverselor edituri, unde gasesc toate cartile pe care le vreau si multe peste, le aleg, le comand si le primesc frumos prin posta. Totusi, vremurile tulburi pe care le traim m-au facut sa reanalizez putin febra achizitionarii de carti, pana la urma nu toate sunt niste opere de arta sau nu sunt genul pe care dupa ce le citesc, sa simt nevoia sa le am la indemana pentru tot restul vietii. Unele sunt, iar acelea merita a fi cumparate si cinstite cu un loc bun in biblioteca. In fine, de aici mi-a venit ideea (?! de fapt ar fi trebuit, in conditii de normalitate, sa fie ceva firesc, nu o idee geniala!) de a ma (re)inscrie (dupa 25? 30 de ani?) la biblioteca de la Palatul Culturii. Ca orice alta idee buna, a durat nitel pana a fi pusa in practica, dar intr-o zi cu soare, ajutata de imboldul tovarasei mele de drum, M.,  s-a intamplat. Am gasit intrarea care nu mai e cea de acum 25 de ani, am intrebat, am mers pe holuri intunecoase cu ziduri crapate (insotitoarea mea avand o subtila metoda de a ma grabi sa gasim destinatia: “daca ne prinde un cutremur aici, nu mai iesim”), m-am strecurat printre mii de sertare etichetate si am ajuns in fata usilor masive si purtatoare de vestea cea mare: Biblioteca N.I. – sectia imprumut.

Inauntru liniste. O tanara cauta ceva prin rafturi. La birou, doua doamne care, fara a arata vreo varsta anume,pareau uitate acolo din vremea copilariei mele. Parca ma asteptasera si acum ma priveau mirate. Mi-au facut “fisa” (aceeasi care era candva), au intrebat daca doresc sa imprumut si apoi, libeeeeeeeer! Liber la umblat printre zecile, poate sutele de rafturi pline cu comori. Am gasit ce cautam, dar am mai stat sa ma bucur ca locul asta inca mai exista, sa simt mirosul de carti, praf, povesti, hartie, vechi, nou, galben, alb, ca pe o adiere cu parfum demult uitat, sa ma minunez ca am lasat sa treaca  atata timp pana sa revin aici, sa imi umplu sufletul cu promisiunea atator carti care ma asteapta sa le gasesc, atat de multe ca anii din viata probabil nu ar ajunge pentru a le gusta.

Deocamdata l-am luat cu mine pe Vladimir Nabokov, ciudatul meu prieten nou, si am plecat fericita cu el, sa ne cunoastem mai bine. Am plecat fericita si pentru ca am inca un loc aproape unde sa ma intorc cu drag. Si pentru ca mi-am amintit ca acest loc exista si merita vizitat.

Foame.  Nevoie imperioasa de a pregati ceva. Vreau ceva special, asa ca ma duc sa ma inspir din cartea lui Radu Anton Roman (Domnul sa-l odihneasca) ” Bucate, vinuri si obiceiuri romanesti”. Carte de bucate? As zice mai curand un roman-fluviu! De cate ori  ma iau la sfat cu dansul, uit de toate si ma pun pe citit. Cautam reteta de pui cu smantana (“o mancarica de duminica sau pentru oaspeti dragi”, zice autorul) si m-a uitat Sfantul citind si savurand in minte ce cu gandul nu gandesti. Ia auziti aici: alivenci, zama taraneasca, tochitura Ancutei, sfaraiala dobrogeana, suberec, papara, oaie la groapa, dulceata de toporasi, bulz, flori de bostan umplute, langosi, minciunele, papricas, scofala (da, scofala e o mancare!), taci si-nghite! astea toate , mai mult sau mai putin stiute, mai mult sau mai putin uitate, fiecare cu o poveste, ma transforma din bucatar flamand in cautare de retete in cititor curios, uimit si dintr-o data amnezic fata de intentia incipienta de a umple farfuria cu un fel nou. Ce cuptor, ce tigaie, ce foame, cand randurile alearga prin fata ochilor si aduc de-a valma amintiri, povesti, imagini, culoare, arome, obiceiuri, stranse cu mare grija de pe toate coclaurile. Asadar, problema este ca atunci cand ma trezesc cu ditamai catastiful in brate, masa propriu-zisa (motivul de drept care m-a dus catre catastif) ajunge sa se tot amane (“atat mai citesc, pagina asta si mancam!”) si sa se tot amane (“ia te uita! e un fel care se numeste “ii place lui Ionica”!) si sa se amane iara (“o stiai p-asta? supa cu parul zanelor?”) pana cand se reduce la o omleta “la minut” cu salata si painica, restul cunostintelor culinare dobandite urmand a fi puse in practica la un moment ce va fi anuntat ulterior. Adica alta data! Cand e vremea de gatit, e clar ca trebuie sa ma tin departe de cartea asta, fiindca e imposibil sa ma opresc numai la o pagina, vreau inca una si inca una, ca asa-s de frumos scrise toate acolo ca parca ma duc inapoi in timp si spatiu.  Pana la urma m-am dezlipit de scrierea Radului si am incercat puiul dumnealui cu smantana, o simplitate si o bunatate de reteta. Dar nu va trece mult si voi reveni la randurile sale, neincetand sa ma minunez cum a putut sa adune intr-o carte de bucate atata istorie, vorba dulce, povestiri, amintiri, obiceiuri, ingrediente, vinuri si traditie. Un regal culinaro-beletristico-istorico-etnografic (stiu ca nu suna romaneste, dar mi-au venit toate cuvintele la rand si trebuia sa le leg cumva) care merita savurat, cu riscul de a ramane, paradoxal, cu burta goala!

Romanul lui Khaled Hosseini, “Vanatorii de zmeie”, e un maraton. Am citit pe nerasuflate, am fost acolo, am plans, m-am infricosat, m-am revoltat, am scrasnit din dinti, am esuat, m-am salvat.

E o carte trista. Ca viata, uneori. Pe alocuri,  mai trista decat credem noi ca viata ar putea fi vreodata. E o carte care raneste si doare, doare rau. Cateodata pana da sangele. Citesti si speri ca gata, capitolul urmator va fi mai insorit, speri ca personajele invata din greseli si se indreapta, speri ca binele va invinge raul, speri sa te lase sa respiri usurat. Dar nu,  tavalugul continua, limitele raului par a nu fi niciodata imposibil de depasit, pana la epuizare.

E o carte despre lasitate, devotament, cruzime, fanatism, copilarie, prietenie, tradare, remuscare, suferinta, revolta, neputinta. Si despre calea de a fi mai bun, atunci cand, desi tu crezi ca e prea tarziu, mai exista speranta. O carte care merita citita si recitita.