Asacredeu's Blog

Cam tot ce îi prisosește. Și cam tot ce ar necesita ceva lucru mecanic pentru a fi îndepărtat în mod civilizat. Deci deplasare. Științific vorbind, pornind de la definiție, am putea presupune că obiceiul de a te debarasa de ceea ce nu-ți mai trebuie exact acolo unde te prinde nevoia apare din dificultatea de a executa deplasarea până la coșul de gunoi. În realitate, în majoritatea cazurilor este vorba, iar și iar, de nesimțire.

Iată deci câteva exemple simple, care ilustrează teoria de mai sus. În fața (sau spatele) blocurilor, pe aleile de sub balcoane sau pe trotuare circulate intens putem afla cu destul de multe detalii ce mai au oamenii de prisos prin case: bureți de vase, flori uscate, crengi de salcie de la Florii,  colaci uscați de la vreo sâmbătă a morților, cârpe de praf ultra folosite (acestea pot fi admirate uneori în copacii de ale căror crengi s-au agățat în momentul coborârii), cutii de bere sau de alte licori, tuburi goale de pastă de dinți, piei de pui, uscături rezultate din procesul de îngrijire a plantelor de apartament, zaț de cafea, cutii de iaurt,  felii de salam înverzit, ambalaje de hârtie într-o varietate nelimitată, toate pe un pat de coji de semințe de floarea soarelui. Am văzut și mai mult decât atât, dar din bun simț nu pot menționa chiar totul….. Punctul culminant în experiența mea  din acest domeniu a fost atins de o ploaie de zeamă de varză (împuțită, desigur) pornită din senin într-o frumoasă zi de sfârșit de primăvară. No (more) comments…..

Povestea mea de azi e una banala. Una la fel cu altele printre multe altele. Povestea mea, a ta si-a altcuiva, in Romania.

Datele problemei ar fi asa: se dau fonduri de catre Uniunea Europeana (sa zicem n Euro) pentru pregatire profesionala intr-un anumit domeniu. Se mai dau: tema de curs, numar de cursanti care participa (X), numar de cursanti care primesc la final o bursa si o calatorie menita sa cimenteze cunostintele aprofundate la curs (Y< X). Astea sunt datele care “se dau”. Acum, partea care primeste fondurile, adica institutia notata de pilda cu FCVCBV ( facem ce vrem cu banii vostri) se apuca de treaba: tocarea euroilor in asa fel incat sa se faca si ca au indeplinit misiunea, si sa se aleaga si gura lor cu ceva.  Selectia lectorilor de curs: criterii necunoscute, putem presupune ca se aplica invariabil teorema cu statut de lege “daca A este director/presedinte / sef de ceva  la FCVCBV si B este ruda cu A (sau cel putin cunostinta buna), iar B poate presta vreun tip de activitate (cursant, lector, participant la excursii, etc) in cadrul proiectelor coordonate de FCVCBV, atunci B este primul contactat de A sau desemnatii acestuia pentru ocuparea pozitiilor disponibile“. Selectia cursantilor: criterii ceva mai palpabile, contactare societati de profil, intervievare potentiali cursanti, alegerea celor mai isteti (asta ar fi etapa “de acoperire”) + ocuparea unui numar de locuri egal cu numarul cunostintelor lui A sau desemnatilor sai pe baza aceleiasi teoreme enuntate mai sus si cu care nu va mai plictisesc, ca o stiti deja. Buuuuun. Am demarat deci organizarea. Profi avem, studenti avem, bani avem. Banii se administreaza haotic dar avand grija ca participantii de tip B sa “apuce” si ei ceva: fixam plata buna pentru lectori (se presupune ca toti lectorii sunt de tip B, ceea ce este ADEVARAT). Apoi stabilim o bursa simbolica pentru Y cursanti fruntasi. Aici apare problema care trebuie controlata pe tot parcursul proiectului, respectiv trebuie sa facem tot posibilul ca din cei Y cursanti bursieri  sa faca parte cat mai multi cursanti de tip B. Aceasta se obtine prin stabilirea de criterii de notare adecvate (de tipul : nota finala este influentata in proportie mai mare de prezenta la curs decat de cunostintele acumulate) sau prin dezvaluirea in mod repetat a intrebarilor de examen (cu raspunsuri, fireste) sau prin supravegherea plina de indulgenta a examinatilor si ajutarea acestora prin sugerarea pe fata a variantelor de raspuns, etc.

Problema devine stufoasa, deci sa recapitulam pe scurt : ideea principala este sa obtinem la final, pe cele Y locuri cu burse, coronita si excursie, cat mai multi B-isti, indiferent de valoarea acestora. In cazul destul de probabil in care dintre cursantii obisnuiti apar vreunii care prezinta creier si coloana vertebrala si ca atare reusesc sa se inscrie in cele Y locuri fruntase in detrimentul vreunui B-ist, se vor gasi metode de inlaturare a acestora printr-o mai severa examinare cu capcane sau, daca nu merge si nu merge, se vor face propuneri UTC-iste de tipul: cei care iau bursa la final sa puna banii laolalta si sa se imparta la toti cursantii (adica sa se ajunga la toata lumea!). Se va observa aici altruismul de tip egalitarist-comunist prin care orice capsor care se ridica deasupra mediei gloatei spalate pe creier trebuie impins inapoi pana la confundarea cu gramada omogena.

Ca un exercitiu tipic de administrare a bugetelor, la finalul cursului se anunta ca excursia promisa fruntasilor nu mai poate avea loc la data stabilita, deoarece organizatorii au uitat sa ia in calcul amanuntul numit bilete de avion, acestea suferind modificari de pret insemnate daca sunt cumparate in ultima clipa iar bugetul devenind astfel insuficient. Las-o mă, că merge-așa!

Concluziile la care se ajunge in urma rezolvarii acestei probleme sunt : curs executat, bani cheltuiti, pile satisfacute, cursanti de tip B multumiti, cursanti “pe bune” dezamagiti si dornici de emigrare, pleaca ai nostri, vin ai nostri, noi de-aicea nu plecam, cat avem ce sa furam, nici nu ne vindem tara, ca nu mai vrea nimeni s-o cumpere. In rest, toate bune, operatia reusita, nu stim de ce insa pacientul nu vrea deloc sa se mai trezeasca…..

Cumparat de pe marginea unei sosele prafuite a Africii, acest trio     locuieste cu mine sub acelasi acoperis de cativa ani buni. Ele, maimutele mesagere, stau cuminti si tacute pe un raft la vedere, sunt uneori sterse de praf si atat, uneori ignorate cu saptamanile, alteori privite si admirate pentru intelepciunea lor surda, oarba si muta. Ele imi transmit permanent o lectie de la care eu chiulesc in mod deliberat iar cand nu chiulesc, nu prea imi intra in cap mesajul lor.

Cea surda nu e surda, ci isi acopera cu buna stiinta urechile. Ca sa nu auda ce nu trebuie sau ce o enerveaza. Aude numai ce si cand vrea ea. Astfel e aproape fericita, linistita si fara griji.

Cea oarba nu e oarba, ci isi acopera cu manutele ei ochii. Ca sa nu vada ce nu trebuie si ce o irita. Vede numai ce si cum vrea ea. Astfel si ea e aproape fericita, linistita si nu are cosmaruri.

Cea muta nu e nici ea muta, ci isi acopera gura. Ca sa nu spuna ce nu trebuie si ce i-ar putea aduce necazuri. Astfel ea e ferita de dusmani si de probleme. Cred totusi ca ei ii e cel mai greu -  sa vezi tot, sa auzi tot si sa te abtii de la comentarii.

Maimuta cu gradul cel mai inalt de fericire ar fi una si surda, si oarba, si muta. Pe ea nu ar atinge-o nimic neplacut, ar trai in lumea ei fara sa stie ce e in jur, ar auzi numai fosnet de padure sau susur de ape, ar vedea numai copaci inverziti si campuri cu flori, ar comenta in sinea ei toate frumusetile lumii ei interioare. Dar vedeti, ea nu exista.

Adesea sunt indemnata, din interior sau din exterior, sa mai trec pe la ele, pe la maimutele mele intelepte, sa le mai ascult lectia. O ascult, o inteleg, in parte sunt de acord, dar tot nu mi-o pot insusi. In continuare vad tot, aud tot si nu invat sa imi tin gura. Pana intr-o zi sau poate pentru tot restul vietii, nu stiu. Singura scuza e ca eu sunt vie.

Ca mica adaugire la aceste pareri http://asacredeu.wordpress.com/2010/05/12/neamul-prost/, si in urma unei discutii cu o veche prietena, as mai avea  cate ceva de spus despre neamul prost in varianta “summer”.

El este acum acelasi de atunci, doar ca isi arata si alte detalii ale personalitatii care, se pare, sunt etalate in functie de anotimp. Acum el conduce masina cu mana stanga iesita prin geamul deschis odihnindu-se pe capota, gata oricand de a oferi celorlati participanti la trafic o urare de bine executata cu degetul mijlociu in pozitie erecta, se plimba printre noi cu tricoul-maieu suflecat deasupra ombilicului pentru a ne oferi privelistea nemarginita a burdihanului specific, iese cu jeepul la gratar unde transpira in procesul de ingurgitare a micilor rumeniti pe ritm de “ooooooh,  viata meeeaaaaaa!” si lasa in urma toate dovezile golite de continut ale prazului sau gargantuelic, executa din mers , cu precizie , aruncari de cutii goale de suc sau bere prin acelasi geam stang al masinii, invadeaza tarsaindu-si slapii D&G (dar totusi slapi!) terasele de vara pe care le domina cu vocabularul sau rasul sau de … neam prost….. Si multe alte detalii pe care poate le-am omis dar le puteti observa, desigur, singuri.

Intrebarea mea de atunci e si intrebarea mea de acum: fugim sau ramanem si luptam????

Au aparut la usa dintr-o data. Auzisem bocanituri in bloc, dar m-am gandit ca isi repara vreun vecin ceva. Cand colo, nu, erau ei, instalatorii. Au venit sa vada de unde curge apa la subsol. Au luat-o logic si profesional, pe scari, in sus. N-au gasit nimic la primele etaje, asa ca s-au infiintat la mine. “Am venit sa vedem daca nu cumva problema e la dvs.” “Poftiti”. Unul mare si slab, unul mic si gras si unul turmentat. Fara cuvinte introductive, fara preludiu, fara nimic, al’ slab si lung scoate un ciocan si da sa-mi atace peretele. “Hopa!” zic, “ce faceti?” – “Ce sa facem, Doamna, spargem peretele, sa vedem daca nu curge de la dvs., asa am facut si mai jos” – “si daca nu e e de aici?”- “atunci mergem si spargem si mai sus” zice grasanul cu un ranjet de satisfactie, bucuros de actiunile demolatoare si fara rezultat. Nu-i las, trecem la metoda mai fireasca (parerea mea) de a da masca de chiuveta la o parte si incerca sa vada pe acolo. Si acolo trebuie spart ca sa vada. Boc -boc -boc (nu, nu e un a-propos, nu e vorba de boc acela, de data asta).

Fara mila, sparg de parca i-au facut mamicile lor intr-o cariera de piatra. “Nu e de aici, trebuie sa spargem si mai sus!”. Isi iau ustensilele si dau sa plece. Si mizeria? Si reparatia? Si chiuveta cine o pune la loc? “Asta nu e treaba noastra, vedeti dvs., noi am venit sa cautam teava sparta”.  Am inteles,  ei sunt sectia de diagnostic. “Si cine repara?” – intreb prosteste. “Pai gasiti pe cineva”. Asta era. Deci ei au venit, au facut praf peretele, n-au gasit sursa problemei, iar acum pleaca. Nu ca as vrea sa repare ei, ca dupa ce i-am vazut in actiune, nu i-as chema nici sa dea cu mopul, dar asa , ca idee, ma gandeam, era frumos sa fi zis ” reparam noi cand terminam investigatia” sau ” vine un zidar maine” sau ceva de genul asta. Dar nu. M-am ales (alaturi de alti colocatari) cu casa vraiste, mobila mutata, peretele spart si mai ales tipicele urme pe podea (ati observat ca sunt niste urme caracteristice instalatorului? Fire de canepa, baltoaca si multe multe urme de bocanci care nu ar da nici o bataie de cap vreunui Hercule Poirot in cautare de vinovati: cand vezi asa ceva , stii ca pe acolo a trecut el!). Ne apucam de curatenie, reparat, montat la loc ce-au demontat ei.

Asadar ei au venit trei (ca-n Miorita), unul sfarma piatra, unul raspunde la intrebarile clientului si al treilea vegheaza (hmm! nu era chiar stare de veghe, era oarecum semiconstienta). Ma intreb in continuare care era instalatorul de fapt? Si unde a facut el scoala? Si cine l-a format pe el profesional? De ce e ciocanul cea mai utilizata scula (ma scuzati) pentru mesterii romani? De ce trebuie sa renovam toata casa dupa fiecare schimbare de robinet?

Va veni oare vreo zi cand vizita instalatorului nu va mai fi o bocaneala noroioasa ci o executie de profesionist? Poate ca da, dar nu in secolul asta si nu la noi in tara.

Secolul XXI, tara europeana, oras capitala de judet (mun’cipiu, adica), spital de urgente.

Fara birou de informatii sau receptie. Astept sa apara vreun personaj costumat in ceva ce te-ar putea duce cu gandul la uniforma sanitara si intreb “nu va suparati, unde sunt Urgentele?”. Se supara dar imi raspunde totusi cu un gest larg, aratandu-mi doua directii diametral opuse. Adica…. in stanga si in dreapta. ??!!?? Instinctiv, satula de atatia ani de comunism, o iau spre dreapta si ma asez la coada. O coada linistita, groasa si nemiscata. Da, imi zic, asta era ciudatenia, ca nu se misca, si stau aici de ceva vreme. Intreb pe cineva : “Aici asteptati pentru urgente?” “Da, dar urgentele spitalicesti” -”adica, zic, cum, spitalicesti?” -”Adica noi suntem sau am fost internati si acum asteptam aici sa vina Dl. Doctor sa ne vada sau sa ne externeze, dupa caz” -”Si eu, daca nu sunt internata?” -”Aa, pai dvs. sunteti urgenta oraseneasca, nu spitaliceasca, tre’ sa stati la coada ailalta!”. Mandra de noua mea titulatura (adica sunt urgenta oraseneasca, bre, ce mama zmeilor! aveti grija cum imi vorbiti) ma indrept catre coada “de stanga”  si ma asez.  Pe usa, anunt important : “URGENTE – program: 7-13″ . ??. Deci, sa recapitulam: am o urgenta, vreau sa o tratez ca pe o urgenta, ei bine, trebuie planificata. Inainte de ora 7 si dupa ora 13 se inchide pravalia si gata cu urgentele. Ce, n-ati inteles?

Coada, adulti, batrani, copii. Iese din cabinet o asistenta rotunjoara si zambitoare. “Cine e cu trimitere?” Se napustesc spre ea cativa si-i inmaneaza trimiterile. Ramanem, eu si cei ca mine, cu mana goala. Se incrunta si intreaba pe rand ce probleme sunt. O tanti are un os de peste in gat. “Si de ce nu mergeti la medicul de familie?” -”Ce sa-mi faca, domnisoara, medicul de familie?”- “Sa va dea trimitere!” -”Dar nici nu mai pot sa respir, de-aia am venit la urgente” -”Alta data sa veniti cu trimitere! Acu’ ramaneti daca ati venit!” zice suparata dar cu tonul imparatului care tocmai a facut o favoare slugii care l-a nemultumit. Intra inapoi in cabinet. Intre timp mai iese un pacient. Timpul trece. E 12. Doamna cu osul de peste e verde la fata . “Am venit de dimineata si nu mai pot”. Mai intra cineva, mai iese altcineva. Apoi iar durdulica. “haideti, cine urmeaza? Ca nu mai avem timp prea mult!” Intreb, convinsa ca randul meu nu mai vine azi : “unde mai sunt urgente ORL?” -”Da’ de ce, v-a spus cineva ca nu va consultam”- “Pai e multa lume si ziceti ca nu mai e timp” -”Ia lasati, ca asta e treaba noastra, sa rezolvam pe toata lumea”. Apare o duduita pe tocuri. Isi zambesc. Intra impreuna in cabinet. Se aud rasete si timpul trece. Lumea se apuca de vorbit, de schimbat retete, de criticat politicieni. Ce sa faci, daca trebuie sa astepti? Macar mai schimbi o vorba, o impresie, mai discuti ce-a fost aseara la televizor. Din cabinet nu mai iese nimeni. Nici nu se mai intra, deocamdata. Doar suntem la urgente, nu? Doamna cu osul de peste se ridica si da sa plece. “Renunt”- zice. La ce? ma intreb? La vizita la doctor? La osul de peste? La viata? La Romania? Ca parca si mie imi vine sa renunt.

O cunosc de multa vreme. E peste tot, in fiecare casa, om, film, campanie electorala, carte, magazin, ziar. Minciuna e parte din viata noastra de zi cu zi, adesea inofensiva sau gratuita, dar de multe ori deranjanta si revoltatoare. Depinde de situatie. Nu cred ca e om care sa nu fi mintit vreodata in viata. Uneori mintim ca sa ne scuzam nestiinta, sa evitam o vizita plictisitoare sau ca sa scurtam o conversatie neinteresanta. Astea sunt minciuni nevinovate si spontane, cu rol mai curand de autoprotectie fata de un factor care ne displace. Apoi sunt minciunile ceva mai elaborate, oarecum premeditate, dar fara urmari serioase, de care ne folosim cand vrem sa scapam de o corvoada fizica sau mentala. Aceste doua tipuri de minciuni sunt aproape inofensive si sunt, intr-un fel, dreptul nostru de proceda, in anumite situatii, dupa bunul plac. Le putem numi chiar “minciunele” , ca se le deosebim de ceea ce vreau sa vorbesc in continuare: MINCIUNA. Minciuna care supara, raneste, doare si dauneaza. Minciuna care ne afecteaza viata, care ne face sa suferim, care ne distruge credinta si care ne transforma in niste fiinte mult prea precaute, din teama de nu fi inselati.

Cand suntem mintiti de cineva important (prieteni, familie, media, colegi, conducatori), fenomenul capata alte dimensiuni si urmari, adesea ireversibile.

Daca avem de-a face cu mincinosi lipsiti de profesionalism (adica mint prost iar noi stim ca mint) – rezultatul este ca noi suntem raniti si revoltati iar ei raman fara credibilitate. Ceva ce s-a cladit in ani multi se darama intr-o clipa.

Daca avem de-a face cu mincinosi care mint bine, deci au sanse mari de a fi crezuti, cel mintit are deja un handicap, crede ceva ce nu e adevarat si inca si mai grav, poate transmite mai departe minciuna drept adevar. Un fenomen de propagare eficient si greu de oprit. Si care naste o noua categorie de mincinosi, cei care nu stiu ca mint! De orice fel ar fi, minciuna nu duce la nimic bun. Fie ca nu stim ca suntem mintiti si picam de “popa prostu’ ”, fie ca stim ca suntem mintiti si ne revoltam ca suntem luati drept “popa prostu’ ”, ea ne face rau oricum.

Si raul cel mai mare mi se pare a fi ca, nemaistiind cine minte si cine nu, ce e adevar si ce e minciuna, ajungem sa nu mai avem incredere in nimeni si nimic, sa primim cu indoiala orice informatie, sa fim suspiciosi cu toata lumea, sa ne transformam intr-un fel de Toma Necredinciosul care are nevoie de dovezi pentru fiecare cuvant spus…

Daca toti mincinosii ar avea sindromul lui Pinochio, ne-ar fi mai usor sa stim….

Azi m-am intalnit din nou cu neamul prost. Mi se intampla tot mai des, chiar de cateva ori pe zi, ceea ce imi strica in mod repetat buna dispozitie.

Neamul prost este un tip la moda. Poate fi observat cu usurinta pretutindeni, avand o tinuta aparte data de purtarea cu dezinvoltura si uneori chiar cu mandrie a trasaturilor care il desemneaza ca apartinand categoriei de neam prost. In plus, se face remarcat printr-o serie de gesturi si sunete specifice speciei.

E cel care sta cu sapca pe cap in biserica, cel ce se lipeste de tine la bancomat cand tastezi PIN-ul, cel care ignora randul si se aseaza primul la ghiseu, cel care isi sulfa nasul zgomotos si direct pe strada, cel care arunca ambalajul de la shaorma pe gazonul din parc, cel care priveste neclintit din pozitia sezand in tramvai cum mamaita care tocmai a urcat cauta un loc liber, cel care claxoneaza insistent cand a aparut lumina galbena la semafor si cei din fata nu au pornit, cel caruia ii suna telefonul mobil in timpul spectacolului de teatru, cel care iti scuipa seminte in cap la meci, cel al carui vocabular se reduce adesea la propriul organ reproductiv, cel a carui masina in mers este o sursa bubuitoare de decibeli manelici, cel care isi aseaza ostentativ pe masa de la carciuma toate telefoanele mobile pe care le are si vorbeste continuu la cel putin unul dintre ele, cel care, in calitate de client, nu cunoaste expresiile “va rog!” si “multumesc”, iar in calitate de furnizor, nu cunoaste expresiile “cu ce va pot ajuta?” si “cu placere”, cel care, ajuns intr-un punct ierarhic superior, isi trateaza subordonatii ca pe niste preşuri, cel care vine pe plaja cu combina muzicala data la maxim, cel care isi lasa gunoaiele pe pajistea unde face duminica gratar, cel care vorbeste tare pe holul spitalului.

Asadar neamul prost este o categorie din ce in ce mai des intalnita. Isi poarta lipsa celor sapte ani de acasa ca pe un lant de aur, nesimtirea ca pe un joben si prostia ca pe un  Rolex. Singura regula pentru el e ca el nu are reguli: e cel care are intotdeauna dreptul sa faca ce, cum si unde vrea, el e singurul care conteaza si pentru el s-a creat lumea. Regulile celelalte sunt pentru fraieri de rand, ca mine sau ca tine.

E o specie care se inmulteste necontrolat si devine predominanta.

Intrebarea este: fugim sau ramanem si luptam?

Pentru majoritatea conationalilor mei posesori de carnet auto, drumul cu masina este rutina . Pentru unii e chiar placere. Ei bine, mie nu-mi place sa conduc pe strazile patriei. Sau cel putin nu in anumite regiuni geografice. De fiecare data, inainte de a porni cu Loganul-Golanul meu la plimbare, am de facut o mica lista de rugaciuni: Doamne-ajuta sa nu ma fi blocat vreun prost in parcare! Doamne apara-ma si ajuta-ma sa ma intorc acasa intreaga! si asa mai departe. Paralela cu poezia lui Nichita a venit cu naturalete:
“E o întâmplare a fiintei mele/ si atunci fericirea dinlauntrul meu / e mai puternica decât mine, decât oasele mele,/ pe care mi le scrisnesti intr-o imbratisare /mereu dureroasa, minunata mereu.” Nu , fara scrasnete, va rog!
Odata ajunsa in strada, incepe aventura slalomului printre gropi lasate in urma de o iarna grea(???!!??) si nemiloasa care a muscat asfaltul cu o foame de neimaginat, printre pietoni cu apucaturi sinucigase care traverseaza pe unde le trece prin cap, printre mijloace auto serpuitoare care ocolesc aceleasi gropi de care ziceam mai sus. La prima intersectie sunt deja obosita psihic, dar acolo ma asteapta o noua provocare: semafoarele nu functioneaza, asadar functioneaza legea junglei: trece cine e mai tupeist, mai fara scrupule sau are limuzina blindata. Ca un extra-bonus, pe timpul asteptarii, cei din spate claxoneaza isteric, de parca daca ma claxoneaza ei, eu pot sa fac Loganul sa zboare. Nu pot, n-am gasit butonul de zbor.
“Du-mă, fericire, în sus, si izbeste-mi timpla de stele, până când/ lumea mea prelunga si în nesfirsire / se face coloana sau altceva /mult mai inalt si mult mai curând.”
Si fara izbiri de tample, va rog! Iar eu nu vreau ca lumea mea sa se faca altceva mult mai inalt deocamdata!
Urmeaza un alt sir de intersectii similare, apoi soseaua, unde toti tasnesc spre libertate cu acceleratia unui dop de sampanie sarit de la o sticla agitata cu simt de raspundere. Pe sosea, nimic deosebit, viteza, depasiri periculoase, claxoane de mustrare pentru fraierii ca mine care merg pe banda lor cu viteza regulamentara si ii deranjeaza pe ceilalti participanti la Formula 1- varianta latino.
“Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!/ Doua cântece diferite, lovindu-se amestecindu-se…”
Oh, nu, fara loviri si mai ales fara amestecari ! Please!
Cu putin noroc si concentrare, pot citi pe buzele unora dintre shumaheri toate urarile de bine si sanatate la adresa mea si a mamei. Deh, daca nu pricep ca ei sunt toti foarte grabiti , iar legea e facuta numai si numai pentru a fi incalcata! Cine m-a pus sa ies la sosea daca nu am alta treaba decat sa incerc sa ajung teafara la destinatie? Ei sunt aici cu un scop mult mai inalt si mult mai curand !
Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt ! Da, eu chiar ma mir ca inca mai sunt!

Foaie verde, de dai, n-ai, ia nu da sa vezi cum ai!
Nu, a doua parte nu se aplica in cazul meu. Eu sunt un caz fara speranta de recuperare.
Imi place sa primesc, dar imi place si mai mult sa dau. Cand dau, parca primesc, asa se simte la inimioara. Inconvenientul e ca uneori, cu cat dai, cu atat se cere mai mult, fara a primi nimic in schimb, nici macar sentimentul ca ai facut bine ca ai dat.
Demodata cum sunt, ma straduiesc sa tin minte aniversari si date importante pentru altii, sa trimit maldare de felicitari de Paste si Craciun, vederi din locurile unde uneori ma aflu. Rezultat? O voce grabita care zice multumesc in sensul ca “scuze, sunt cam ocupat momentan”. Doua-trei felicitari (care veneau oricum, ca si expeditorii sunt tot din categoria fara speranta), in cele mai multe cazuri un SMS ready-made, marime si model universal, care sa vina bine la toti destinatarii. Inima, sentiment, caldura, ioc.
Si tot demodata cum sunt, imi ocup pana la ultimul minut ajunurile de sarbatori sau zilele trecute in ortodoxul nostru calendar cu mentiunea “pomenire” framantand, cocand, aranjand pachete, bucuroasa nevoie mare sa le daruiesc fie ca semn de sarbatoare, fie “de sufletul celor dusi”, in functie de ocazie. E placerea mea, sa fac si sa dau ceva facut de mine, nu doar din ingredientele obisnuite, ca mai pun si nitel suflet (esenta ,desi rara, total depreciata pe piata de azi). Rezultatul: de la ” ce dragut ca te-ai gandit” pana la “da’ un banut nu ai de dat, Domnita?”, depinde de protagonist.
Iar dupa ce trece episodul “sa fac si aia, si aia, sa fie, sa se bucure, lui X ii place cu nuca, lui Y ii place verdele, lui Z ii placea mai dulce” etc etc ma trezesc intrebandu-ma obosita si totodata multumita de rodul muncii mele: Da’ la mine cine se gandeste acum? si cine se va gandi mai apoi?
Gresit, stiu. Nu asa trebuie abordata problema, dar parca nu sunt si eu om?
In principiu, trebuie gandit asa: fac ceva cu drag, cred in ceea ce fac, incerc sa transmit un mesaj prin fiecare detaliu care poate fi purtator de mesaj, ma bucur sa dau ceea ce am facut si … stop joc! Orice gand venit peste acest nivel strica toata povestea.
Ca pana la urma, daruind cuiva ceva, imi daruiesc si mie bucurie. Gata, s-a elucidat! Deci am impacat si capra si varza. Mai am de omorat lupul ala care intreba rautacios mai sus “da’ la mine cine se gandeste?”……
http://www.razboiulnevazut.org/articol/48/Daruind-vei-dobandi

Azi am mers cu microbuzul. Ma duc in statie, dau sa urc, soferul face semn sa vin  in fata, ca in spate e full. OK , zic, locul mortului e pana la urma si el un loc. Urc, salut, platesc, porneste, baga viteza. Caut centura de siguranta. O gasesc. Nu e nevoie sa o puneti – zice. E asigurarea mea de viata – zic. Zambeste zeflemitor si tamp. Baga viteza si mai mare. Imi fixez centura. “Daca chiar vreti, puneti-o” nu se poate abtine sa mormaie. “Cred ca dvs. trebuia sa ma obligati sa o pun, asa e legal” replic. Da din cap plictisit, nu a inteles mesajul, el nu trebuie sa nimic, doar sa accelereze ca un psihopat. Da muzica tare si caldura si mai tare. Vorbeste la mobil. Microbuzul e plin, afara ploua si e frigut, noi, pasagerii, inca respiram, deci se face abur. Are ventilator, dar e pe OFF, prefera sa stearga parbrizul cu un maieu vechi. Ma gandesc la principiile termodinamicii, la condens si alte alea, oare n-o fi mai eficient ventilatorul? Da muzica si mai tare. Zambeste tamp. “E groaznic de cald” zic. Da caldura mai incet.  Aplica iar “dezaburirea cu maieu”. Vorbeste iar la mobil. Baga viteza. Un camion ne taie calea. Pune frana. Aproape ca se izbeste cu capul de parbriz. Injura. N-are centura. E randul meu sa zambesc. Se intoarce catre mine: “sunteti ok?”. “Da, zic, eu am centura. Multumesc de intrebare!”. Se stramba dezaprobator. Accelereaza. Vorbeste la mobil. Mai am 10 km si ajung. Doamne, ramai cu mine! Ajuta-ma sa ajung intreaga la destinatie, si eu, si restul de pasageri! Depaseste. Accelereaza. Doamne, nu ne parasi! Ajungem. Desfac diabolic de incet centura. De data asta nu mai salut. Cobor. Rasuflu usurata. Doamne, iti multumesc! Zambesc. De-acum sunt pe picioarele mele!

Plicurici nu este un termen inventat de mine. L-am auzit si preluat de la o prietena (se stie ea, are drepturi de autor!). Prima data am ras de sonoritatea haioasa a cuvantului. Apoi am intrebat, desigur, ce e aia??

pai e genul de cuvant pe care nu-l intelegi daca ti se da o definitie, trebuie exemplificat. Mi s-a exemplificat deci, am prins sensul si am purces la a-l prelua si folosi. Acum incerc sa fac pe DEX-ul si sa-l definesc, sa inteleaga si altii ce zic.

Etimologii posibile: plicurici ar putea fi o combinatie de litere si cuvinte (p+licurici) sau de cuvinte si cuvinte (plicuri+ici)  etc etc. deci nu stim, dar putem deduce cand trecem la incercarea de:

Definitie: plicuriciul este un personaj care fizic poate fi mic sau mare (mai curand mic) dar mental intotdeauna mic, care deci mic fiind vrea sa para mare si o face prin singura metoda accesibila lui, respectiv incercand sa atraga atentia prin zburataceala continua a aripioarelor artificiale pe care le alimenteaza in mod regulat cu un fel de sclipici ieftin, care in timpul agitatiei sale haotice se raspandeste in aer si creeaza un norisor stralucitor care poate pacali persoanele din jur, dandu-le impresia ca plicuriciul e mare, tare, atotstiutor si dibaci. Metoda nu e noua dar e folosita cu succes de cei care au nevoie de zoom pentru a fi remarcati. Totusi prezinta si unele riscuri, dintre care mentionam: a) terminarea stocurilor de sclipici, moment in care plicuriciul ramane descoperit, adica asa mic, cum e el; b) uzura aripioarelor si rarirea miscarilor acestora, ceea ce duce la diminuarea efectului de zoom; c) prezenta printre spectatori a unor persoane cu IQ peste medie care se prind din prima de figura si nu mai dau doi bani pe plicurici.

In concluzie, personajul, daca e istet si are coloana vertebrala, ar trebui sa se arate lumii asa cum e el si sa-si castige respectul prin ceea ce stie si poate face fara a apela la machiaje tip kitsch. In aceasta situatie el nu mai e plicurici, ci e el insusi.

P.S. Plicuriciul nu are legatura cu licuriciul care, dupa cum stim toti, are capacitatea de a se ”autolumina” pe intuneric si de a-si face remarcata prezenta prin sclipirea proprie, fara a apela la nici un fel de recuzita.