Asacredeu's Blog

asa cred eu si spun ce cred

Hainele imparatului

leave a comment »

Am fost, acum o vreme, la o expoziție de pictură. Nu spun a cui, persoană importantă. Foarte importantă.
Adică am fost practic luată pe sus și dusă acolo, sub lozinca „așa ceva vezi doar o dată în viață!”.
Aglomerație ordonată, de oameni civilizați, dispuși să aștepte oricât pentru a avea acces la porția lor de cultură.
Pliantul imi recomanda traseul de urmat pentru a pastra cronologia fireasca a evenimentelor.
Ma supun si intru in prima sala, privesc si incerc sa inteleg. Iau exponatele la rand, constiincioasa, trec mai departe si ma intorc, poate totusi e un mesaj acolo si nu l-am prins eu la prima vedere.
Sala a doua. Reprezentari din ce in ce mai bizare, neuronul meu din ce in ce mai nedumerit. Nu reusesc sa stabilesc nici cea mai vaga relatie intre titlu si tablou. In jur, lume puhoi. Unii privesc fix, se indeparteaza pentru a se apropia din nou, altii stau pe unica bancuta din sală cu mâna la tâmplă într-o poziție tip gânditorul de Hamangia. Ma intreb daca ei inteleg ceva sau se prefac doar ca să nu pară fraieri? Sunt eu singura pe dinafara? Help!
Sala a treia, la fel. Patru, cinci, sase, sapte. Deja se ingroasa gluma, stilul devine mai succint, de fapt e un fel de linie, punct, punct, linie, cerc.
Sunt disperata. De ce n-or pune ghid la intrare? Un grup de alaturi discuta ceva. Ma dau mai aproape, poate prind vreo idee care sa ma conducă spre intelegerea artistului, dar aud numai comentarii de genul „Senzational! Desăvârșit! Observati metafora! câtă subtilitate!”. da, cu subtilitatea sunt de acord, dar voi pricepeti ceva? ii intreb in gand pe tovarasii de salon. Eu NU! sincer, eu nu pricep nimic! Nu vad nici un mesaj, nici un chip, nici un copac, nici un nor! Doar linii si puncte colorate, patratele si cerculete.
Imi trece pe la urechi vocea unui vizitator care pare ca a inteles ceva (sau se face?): Ce sugestiv e plasat acel punct! priviti!
Nu mai rezist. Ori am eu un handicap grav pe tema artei expuse aici, ori cei ce se tot minuneaza in jurul meu bat campii ca sa nu recunoasca sincer ca si ei au o dilema. Simt ca traiesc punerea in scena a povestii lui Hans Christian Andersen, „Hainele cele noi ale imparatului”. Toti lauda straiele regale, dar, fratilor, hei! nu vedeti că Măria Sa e gol pușcă???
Destul e destul. O sterg de acolo prin primul orificiu cu insemnul luminos „Exit”. Sunt in strada, respir, vad oameni adevarati cu doua maini, doua picioare si un singur cap, nori albi pe cer albastru, pasari cu aripi. Toate astea au ramas normale, cum le stiam eu inainte sa intru la muzeu. Ce bine! Imi trecuse acolo, inauntru, un gand sinistru prin cap ca lumea s-ar fi putut transforma in linie, punct, linie, linie, punct. Dar nu, e asa cum o stiu. De bucurie ma duc sa fotografiez niste copaci si niste vrăbii, ca dovada ca totul e inca ok!
http://andilandi.ro/amintiri-dintr-o-altfel-de-copilarie/hainele-cele-noi-ale-imparatului/

Reclame

Written by asacredeu

aprilie 16, 2019 at 10:09 pm

Publicat în Uncategorized

Tagged with

comori intr-o boabă de cafea

with one comment

Multe dintre darurile neprețuite ale copilăriei le-am uitat. Cred că nu sunt singura. Graba de a crește mari, pe care cândva credeam, cu inocența vârstei respective, că o putem controla, s-a dovedit a fi …. de necontrolat, ea chiar există, totul este grabă, un iureș de zile-luni-ani-decade care ne poartă din prima clipă de viață spre finalul care, zic unii înțelepți, este singura certitudine  a vieții insăși.

Dar nu aveam de gând să filozofez. Ziceam că multe dintre amintirile copilăriei sunt șterse sau duse. Unele însă, se pare, sunt numai adormite. Și ceva, un gest, o imagine, un parfum, le pot reînvia câteodată. Cum ar fi, în cazul de față, trecerea întâmplătoare pe lângă un magazinaș dintr-o mică piață bucureșteană de unde răzbate îmbătător miros de cafea bună și proaspăt prăjită.

M-am trezit brusc pe băncuța verde din curtea casei părintești, lângă Bunica-Mamama care macină boabe fermecate într-o râșniță galben-arămie ținută cu strășnicie în poala capotului de diftină și manevrată tot cu strășnicie într-o mișcare neobosită de rotație, însoțită de scrâșnetele boabelor torturate înăuntru și transformate astfel în miliarde de particule minuscule,  menite a ne umple nările de arome divine și, la scurt timp după aceea, a ne desfăta papilele gustative într-un mod în care puține alte licori din lumea asta pot să o facă.

Asta pentru că după procesul de transformare din boabe în pulbere fină urmează, după cum știți, tortura finală prin opărire (la foc mic, cu ochii pe ibric, până face spume și se (bos)umflă doar atât cât sa nu dea pe-afară și să nu apuce bobițele să se răzbune pentru toate cele la care au fost supuse până acum prin răbufnirea din recipient însoțită de teroarea oricărei gospodine: spălarea aragazului după furtuna din ibric!).

Apoi caimacul luat cu lingurița cu coadă lungă (pe care eram mereu certată dacă o împrumutam în orice alte scopuri fără legătura cu Domnia Sa, Cafeaua) și literalmente depus cu pioșenie pe fundul ceșcuțelor (să fie „bune de întors”, chiar dacă nimeni din familie nu se pricepea la cititul în cafea). Apoi greaua așteptare până se limpezea licoarea fermecată și, final apoteotic, transferarea cu grijă și răbdare de alchimist în cești. De aici mai departe știți, nu? Nu cred, pentru că nu semăna cu ce facem noi azi, în graba secolului plin de viteze nejustificate. Nu semăna chiar deloc!  Mai întâi cafeaua stătea un picușor acolo, formând desene efemere de caimac ridicat dintr-o dată la suprafață, primă sursă de presupuneri futuriste ale participanților la ritual. Tot în acest timp, duhuri parfumate se ridicau din ceșcuțe croindu-și drum spre nu știu unde și amplificând dificultatea așteptării care, în fine, lua sfârșit odată cu prima sorbitură, și ea ritualică, parcă dată cu încetinitorul, spre a face cunoștință în mod treptat și  subtil între cele două părți implicate, Cafeaua și Băutorul Ei. Nici de aici încolo nu avea loc nici un fel de grabă, ritualul decurgea încetișor și firesc, presărat cu discuții care mai de care mai pline de interes, filozofii de viață și rețete de bucate ce urmau a fi puse în practică în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat.

Azi toate astea sunt poveste, în iureșul care ne învârtește din ce în ce mai rapid. Azi aruncăm în grabă câteva capsule sau măsuri de cafea din pachetul cumpărat din supermarket în aparate care mai de care mai sofisticate, turnăm apă și ne lăsăm pe mâna tehnologiei să facă ea ce-o ști cu ingredientele numai să ne producă repejor licoarea fără de care nu putem să ne începem ziua. La final rezultă ceva ce numim cafea și care este băută cu aceeași grabă cu care a fost făcută……  Nici un sentiment, nici o implicare, nici un contact subtil cu materia fermecată. Încă un aspect al modernității pe care, nu știu de ce, încep să o desconsider cu fiecare clipă care trece. Așadar, ca un semn de protest, mi-am luat râșnița mea manuală, după ce am descoperit în București un magazin cu cafea de tradiție și, de câte ori am ocazia, mă delectez cu cafea proaspăt prăjită și proaspăt râșnită și mă fac, pentru câteva momente, că nu observ în ce secol trăiesc!

Written by asacredeu

martie 31, 2019 at 5:02 pm

Publicat în Uncategorized

ÎNGERI

leave a comment »

enkeli

”tu mă vezi mai frumoasă decât sunt eu

Mă faci să simt că sunt centrul lumii eu”….

Laura Stoica. Dintre toate piesele ei asta îmi place cel mai mult. Atât de mult încât atunci când dau de ea, e pe replay până ma satur.

Așa sună un cântec de dragoste perfect. În care te regăsești orice fel de dragoste ai avea. Dragoste de îndrăgostiți, dragoste de prieteni, dragoste de părinți.

Și așa percep eu dragostea: să simți că cineva te vede mai bun decât crezi tu că ești, te face să te simti centrul universului, te convinge că exiști și ești important, chiar dacă tu te vezi mic, neînsemnat, prost, descurajat, singur și lipsit de direcție.

Eu personal am o fire greu de suportat. O prietenă care nu mă cunoaște de foarte mult timp mi-a spus, încă de la una din primele întâlniri, așa: “Tu ești greu de digerat! Pe tine omul ori te iubește de nu mai poate după tine, ori nu te suportă!”. ….  este , poate,  cea mai bună descriere de care am avut parte în viața.

Așa e! Sunt indigestă! Adesea nehotărâtă. Uneori în pragul nebuniei. Sar de la o extremă la alta, mă înfurii repede și îmi trece și mai repede, vreau mereu altceva…. Colțuroasă…..

Cum spuneam,  imposibilă!

Ii iubesc cu fiecare celulă pe cei apropiați, dar dragostea mea ia adesea formă de dictatură.

Mi-e teamă să nu li se intâmple ceva rău, să nu ii pierd. Ca atare îi sâcâi, încerc să le impun să facă lucrurile așa cum cred EU că e bine pentru ei, le pun aceleași  întrebări până îi fac să nu mă mai audă……

Marele meu noroc este că am, așa imposibilă cum mă vedeți, prieteni care mă veghează, mă ascultă, mă ceartă cu iubire și mă scutură pentru a mă trezi uneori la realitate…..

Nu sunt prieteni! Sunt îngerii mei păzitori. Numai îngerii pot suporta așa ceva fără să cedeze și să mă lase la marginea drumului,  să facem ce vrem, eu și încăpățanarea mea…..

Mă întreb necontenit ce am făcut eu pentru a merita astfel de îngeri în jurul meu.

Nu găsesc  răspuns. De fapt cred că răspunsul este că nici măcar nu îi merit! Am pur și simplu norocul ca ei să nu se dea duși de lânga mine.

Îngeri cu simțul datoriei,  care m-au digerat și mă acceptă așa cum sunt, încercând discret să mai șlefuiască din când în când colțurile care mai pot fi șlefuite. Îngeri care îndură toane, lacrimi, nervi, zâmbete, ton de ceartă, frunte încruntată, râs nervos, râs din inimă…..

Am îngeri mai vechi și mai noi. Cuvântul ”vechi” nu înseamnă nimic rău. Limba română e cam delicată la faze de-astea, dar în engleză de exemplu,  dacă zic ”old friend” nu se supără nimeni, nu?

Am îngeri AICI și am îngeri DINCOLO.

Deci da, ABBA, I believe in angels!

Pentru că ii simt permanent.

Îngerii mei sunt supercalificați și supracalificați, dacă fac față misiunii imposibile care sunt eu.

Îngerii mei știu să șteargă lacrimi cu o îmbrățișare, știu să dezactiveze butonul de panică, să reactiveze hormonul fericirii, să îmi dea un șut delicat spre direcția corectă, știu să mă readucă la sol când mă văd pe pereți căutând cai verzi…..

Sunt îngeri cu masterate în controlul minților zburătăcite și rătăcite și cu antrenament de trupă de elită în ceea ce privește viteza de reacție.

Cea mai tare chestie e că îngerii mei nu au făcut nicio școală pentru toate astea.

Așa s-au născut ei, îngeri! Au în sânge toate datele care ii fac să fie îngeri: înțelegere, dragoste, discernământ, loialitate, putere de convingere, blândețe,  capacitate de decizie și acțiune. TOT, TOT, TOT!

De-aia zic, nu știu de ce am fost binecuvântată eu cu îngerii mei, simt că nu ii merit dar sunt fericită să îi am.

Și acum îmi pun o dorință: să pot și eu câteodată, sau măcar vreodată, să le aduc un pic de praf de stele care să le spună că îi iubesc  și că nu degeaba sunt îngerii mei păzitori…..

 

Written by asacredeu

octombrie 13, 2018 at 9:13 am

Publicat în Uncategorized

Vara la țară

leave a comment »

 

Il ascult pe Mircea Baniciu ca sa ma simt ca in tinerete…. ma amuz si fac paralele. Nu cu Baniciu! Ci cu Topârceanu.

Viata la tara pe vremea lui si acum! paralela intre Las Fierbinti si Topârceanu!

Acolo, cand n-are treaba, 
Orice baba
Este medic comunal.

valabil si azi? Valabil!


Nu exista berarie, 
Nici regie…
Doar un hot de carciumar
Care are marfa proasta
Si-o nevasta
Ce se tine c-un jandar.

Azi beraria este la minimarket, carciumarul se numeste patron de market, marfa e tot (sau si mai) proasta iar nevasta tot c..va… (scuze!)


Cand te duci pe drumul mare
La plimbare, 
Este praf de nu te vezi.
Trec, miscand domol din coada, 
Spre livada
Ale satului cirezi.

Praf de nu te vezi – valabil!

Din coada nu mai misca nimeni deoarece nu mai exista cirezi. Si nici livezi! deci cu rima asta s-a terminat din motive de lipsa de subiect!


Si te poarta sub escorta
O cohorta
De tantari subtiri in glas, 
Inzestrati la cap c-o scula
Minuscula
Cu pretentie de nas…
Cand se ia cate-o masura, 
Lumea-njura
Pe agentul sanitar
Si-l intreaba fara noima:
Ce-ai cu noi, ma?
Pentru ce sa dam cu var?…

Si asta s-a rezolvat! Țânțarii sunt la fel, masuri nu se mai iau ca sa nu injure lumea pe agentul sanitar. De fapt si aici lipseste subiectul, ca nu mai exista agent sanitar!

Ale satului mari fete
Fara ghete
Ies la garduri pe-nserat…
(Am vazut aci-ntr-o noapte
Niste fapte
Care m-au scandalizat!)

Fetele mari ale satului si-au schimbat statutul, nu mai sunt desculte, nici mari. 

Ies direct la discoteca, au botine cu sclipici sau puf , in schimb sunt mai descoperite pe la partile de sus….

 

D-aia zic eu, prin urmare, 
Vorba mare:
Ca de-acuma, sa ma tai, 
Nu-mi mai trebuie-alta cura
In natura, 
Sa ma duceti cu alai!
Mearga pictorii la tara
Ca sa piara
De caldura si de praf!
Mie dati-mi strazi pavate, 
Maturate, 
Dati-mi cinematograf!

Strazi pavate? maturate??  unde? unde??

 

Written by asacredeu

august 18, 2018 at 10:20 am

Publicat în Uncategorized

Analiza pe text

leave a comment »

Nu am mai scris demult pe aici si iata cum, de neimaginat, creatura care m-a facut sa revin este, da, chiar ANAF-ul!

Am aflat ca, pentru a fi roman corect, daca ti-ai permis sa o stergi din tara fara sa spui altcuiva decat parintilor si prietenilor, apare The Big Brother sa te bata pe umar si sa te intrebe grav: „hei, micutule posibil infractor, unde ai fugit? Ia de colea un ghid care sa te calauzeasca cu gandul inapoi spre casa, citeste-l, emotioneaza-te ca iti revine brusc sentimentul de a fi roman si apoi completeaza tu frumusel un chestionar pentru stabilirea rezidentei fiscale! Daca nu, cauta-te de niste RON sau mergi si schimba ca sa ai de amenda!”.

Si uite asa iti revii brusc si stii ca esti roman. Si iti vine in minte, ce altceva, cantecul lui Nicolae Furdui Iancu. Nu uita ca esti roman! Intai emotie. Apoi semn de intrebare. Apoi nevoia de analiza pe text:

Nu uita ca esti roman, 
Ca sus in deal la tine-n sat
Popa Ioan te-a botezat
Si Lelea Stanca te-a tinut un an la san

Nu uita ca esti roman, 
Nu uita ca esti roman, 
Ca tatal tau si mama ta
Bunicul si bunica ta
Te-au invatat dintotdeauna sa fi bun

Pana aici bine, dar cum sa nu uiti sa fii bun cand simti mereu de la Romanica ta un varf de cutit rece in spate care te gadila usor sugerand-ti ca daca nu esti cuminte te scrijeleste nitel pe piele. Sa continuam:

Nu uita ca esti roman, 
Nu uita ca esti roman, 
Ca tatal tau a fost cioban
Bunicul tau a fost Traian
Si-n tara asta te-ai nascut sa fi stapan

Ca tata a fost cioban e bine, cu bunicul Traian nu sunt asa sigura. Dar ca esti stapan in tara ta asta e umor negru. Black! Noir! Musta! In tara mea e stapan cine stie sa fure, sa minta si sa ii fraiereasca pe ceilalti, deci nu un amarat care e „bun”.

Mai departe:

Nu uita ca esti roman, 
Nu uita ca esti roman, 
Ca radacina de veacuri
Sta infipta in ogor
Si nu o poate smulge-un viscol trecator

Ogor nema in ultimii ani. Asa ca daca fara viscol am hotarat sa imi iau radacina la spinare si sa plec, iar cred ca e problema mea. Sau nu?

Si apogeul:

Pe la noi au viscolit mii de pagani
Dar am ramas totusi aici in veci stapani. 
A mai venit o vreme grea, 
Nu e nimic, vom astepta
Ca vine soare dupa ea.

Miile de pagani care au „viscolit” pe la noi nu au reusit sa strice mare lucru de-a lungul istoriei, dar astia aborigeni care s-au catarat de 3 decenii pe la conducerea tuturor institutiilor oficiale din Romania au lasat-o goala! Pe Romania noastra zic. Pe ea goala si pe noi cu ochii in soare! Suntem liberi sa comentam, in rest e mai rau ca inainte.

Si ce sa mai asteptam sa treaca inca o iarna grea? ca au asteptat si bunicul Traian, si tatal Cioban, si noi care ne indreptam spre batranete. Si nu a venit niciun soare. Sau toti sorii (scuzati ) care au venit au fost cu dinti. Au facut sa ne sclipeasca nitel ochii, apoi ne-au luat usurel care ce a mai gasit, pana am ramas si noi goi intr-o Romanie goala.

Goala, dar frumoasa, veti spune! Asa e, totusi eu, cand imi e frig, prefer ceva acoperaminte!

Written by asacredeu

martie 2, 2018 at 7:57 am

Publicat în Uncategorized

Dreaming on to see Aerosmith soon!

with 2 comments

Numar zilele pana la un concert pe care, cumva, il astept de o viata! See you Aerosmith in Helsinki!

Written by asacredeu

mai 17, 2014 at 6:48 am

Publicat în Uncategorized

Still alive

leave a comment »

Cand vad de cand nu am mai fost pe aici, ma ingrozesc la gandul ca timpul a zburat fara sa-mi spuna nimic, fara sa ma traga de maneca si sa ma atentioneze ca s-au intamplat chestii pe care le-am lasat neconsemnate, fara sa ma informeze despre noile riduri care s-au instalat (peste cele deja existente, desigur:)) pe langa ochii mei, fara sa ma certe ca ma lamentez zilnic cu privire la viteza lui nesimtit de mare care ma duce ca un tren disperat catre ……….. catre ce? Ah, credeati ca voi zice batranete, nu? Sau moarte? sau ce? 

nu, nu la asta aveam de gand sa ma refer (mint!), vroiam numai sa spun ca ma duce spre un moment in care toate statiile prin care am trecut vor fi simple amintiri (sau nici macar atat, la cat uit in ultima vreme) si in care imi va fi ciuda fie ca nu am facut lucruri pe care le-as fi putut face, fie ca nu le-am notat macar undeva, ca de exemplu aici, ca sa mi le pot aminti mai bine.

A trecut de la Craciunul cand am scris ultima data inca un Craciun, doua revelioane, o aniversare, cateva concerte …….

Ei bine aici vroiam sa ajung! La concerte!

L-am vazut anul trecut pe Sting, mi-am stricat cea mai buna pereche de pantofi in ploaia cu care s-a incheiat concertul lui si m-am bucurat cum demult nu am mai facut-o. Multumesc, Doamne, ca mi-ai (re)dat minte si am inceput sa ma urnesc si sa merg sa vad lucruri care imi umplu sufletul.

https://www.youtube.com/watch?v=QLdJwzSbM-E

Written by asacredeu

mai 11, 2014 at 7:55 am

Publicat în Uncategorized