Asacredeu's Blog

asa cred eu si spun ce cred

Dreaming on to see Aerosmith soon!

with 2 comments

Numar zilele pana la un concert pe care, cumva, il astept de o viata! See you Aerosmith in Helsinki!

Written by asacredeu

mai 17, 2014 at 6:48 am

Postat in Uncategorized

Still alive

leave a comment »

Cand vad de cand nu am mai fost pe aici, ma ingrozesc la gandul ca timpul a zburat fara sa-mi spuna nimic, fara sa ma traga de maneca si sa ma atentioneze ca s-au intamplat chestii pe care le-am lasat neconsemnate, fara sa ma informeze despre noile riduri care s-au instalat (peste cele deja existente, desigur:)) pe langa ochii mei, fara sa ma certe ca ma lamentez zilnic cu privire la viteza lui nesimtit de mare care ma duce ca un tren disperat catre ……….. catre ce? Ah, credeati ca voi zice batranete, nu? Sau moarte? sau ce? 

nu, nu la asta aveam de gand sa ma refer (mint!), vroiam numai sa spun ca ma duce spre un moment in care toate statiile prin care am trecut vor fi simple amintiri (sau nici macar atat, la cat uit in ultima vreme) si in care imi va fi ciuda fie ca nu am facut lucruri pe care le-as fi putut face, fie ca nu le-am notat macar undeva, ca de exemplu aici, ca sa mi le pot aminti mai bine.

A trecut de la Craciunul cand am scris ultima data inca un Craciun, doua revelioane, o aniversare, cateva concerte …….

Ei bine aici vroiam sa ajung! La concerte!

L-am vazut anul trecut pe Sting, mi-am stricat cea mai buna pereche de pantofi in ploaia cu care s-a incheiat concertul lui si m-am bucurat cum demult nu am mai facut-o. Multumesc, Doamne, ca mi-ai (re)dat minte si am inceput sa ma urnesc si sa merg sa vad lucruri care imi umplu sufletul.

https://www.youtube.com/watch?v=QLdJwzSbM-E

Written by asacredeu

mai 11, 2014 at 7:55 am

Postat in Uncategorized

Inainte de Craciun

with 2 comments

DSCN4277paste5piparkakkuDSCN4270 DSCN4721 DSCN4726  DSCN4719DSCN4731

Asemenea multor alte momente din viață, pregătirea și așteptarea Crăciunului sunt, parcă, mai frumoase decât Crăciunul în sine.

Spală geamurile, fă sarmale, adu bradul in casă, umple cârnații, unde e suportul de brad?, frământă cozonacii, coace turta dulce, dansează cu aspiratorul, caută globulețele, împachetează darurile, verifică dacă s-a închegat piftia, stai cu ochii pe jambonul din cuptor (să nu-și facă de cap), pune perdelele spălate la geam, dar vârful de brad pe unde s-o fi ascuns anul ăsta?, ceartă cozonacii să crească frumos, nu uita să-i pui Moșului în ușă coronița, dă jambonul afară din cuptor, umple bradul cu luminițe și beteală, încă o samba cu aspiratorul (că au mai picat ace, nu?), mângâie cozonacii cu gălbenuș și zahăr și poftește-i drăgăstos dar autoritar în cuptorul încă fierbinte, aranjează masa, scoate paharele bune de la păstrare, pune cadourile sub brăduț, nu scăpa din ochi cozonacii, o mai fi ceva?, intră la duș , ieși de la duș, îmbracă-te frumos, uffff, ce trece timpul ăsta…, scoate cozonacii, mulțumește-i cuptorului pentru buna colaborare și dă-i și lui o pauză, un ultim vals cu mopul prin bucătărie, aprinde lumânările la fereastră (să găsească Moșul calea mai ușor!), lasă colindele să murmure în surdină și încetinește motorașele, gata, toate sunt gata, de acum nu îți rămâne decât să aștepți momentul magic. Și nu-i așa că e greu să stai cuminte să aștepți după atâta agitație?

Written by asacredeu

decembrie 22, 2012 at 7:16 am

Postat in Uncategorized

Nu sunt pe facebook şi totuşi EXIST!

leave a comment »

Da, contrar lozincii la modă : nu eşti pe facebook, nu exişti!, ei bine, iată-mă!

Deci sunt un om (încă) normal, am două maini şi doua picioare, am ochi să văd, urechi să aud şi ceva minte să judec singură ce e bine şi ce e rău, o inima care (încă) bate, respir, mănânc, gândesc, iubesc, miros, aud, văd, plâng, râd şi fac tot felul de astfel de chestii obişnuite pentru o fiinţă bipedă şi sapiens. Îmi lipseşte însă cu desavârşire un cont pe facebook. De fapt să nu mint, am unul, creat pentru o situaţie anume în care cineva de departe a vrut să-mi arate nişte poze, l-am folosit o dată, nu am postat nimic mai apoi, dar de atunci sunt bombardată cu zeci şi sute de mesaje săptămânal de la oameni pe care îi şi nu îi cunosc, despre viaţa lor, plăcerile lor, supărările lor, pozele lor, prietenii lor, etc etc.

Fapt care mă irita si mă deranjează profund.

Ca să se înţeleagă ce element antisocial sunt, supărarea mea capitală la adresa lui facebook a apărut de ziua mea, când m-am trezit cu două mesaje pe email cum că X si Y, două persoane total necunoscute mie, îmi urau cu ardoare La Mulţi Ani! De unde şi până unde? Cine sunt ei şi ce treabă au cu mine?

Apoi mi-a mai spus cineva drag că să vezi ce fain e pe facebook,  că are o sută şi nu ştiu câţi de prieteni acolo. Cum adică prieteni? Iar m-am aprins şi mi s-a dublat supărarea pe  Mr. facebook pentru că  a denaturat în mod total abuziv sensul preţios al cuvântului prieten. Adică  vrea el (facebookul) să  îmi explice cum că daca unu’ posteaza ceva acolo şi tu îl apreciezi cu un like, gata,  sunteţi prieteni, vă conectaţi si comunicaţi. Sau mă rog, socializaţi…, asta ar cam fi terminologia facebookiană..…  Adică pot sa fiu prietenă şi cu ruşii şi cu americanii şi cu talibanii şi cu cine oi vrea eu , totul e să avem cont. Ei, nu mai spune! Aşa minciună nu am mai auzit! Eşti un hoţ şi un perfid, i-am zis lui facebook, un manipulator şi un spălător de creier şi eu una nu vreau să mai am nimic de-a face cu tine, regret chiar că te-am cunoscut!

Şi aşa am purces la ştergerea contului. Toate bune  şi frumoase, doar că am avut câţiva paşi anevoioşi  de urmat. Primul a fost să-mi amintesc userul si parola ca să pot să intru în cont şi să-l sterg. Nu mi le-am amintit , că nu le-am folosit decât o dată. Dar, desigur,  amicul facebook mi-a sărit degrabă în ajutor şi mi le-a reamintit cu tandreţe, crezând probabil că vreau să intru pe la dumnealui să surfez printre contacte si prieteni. Greşit!  Sssssssssssssst! Nu i-am spus de ce intru, să nu ştie că vreau să…. ies definitiv şi să mă certe. Sau, Doamne fereşte!, să încerce să mă reţină!

Aşadar odată intrată în contul meu, găsesc  lungi liste cu mesaje, cereri de prietenie (!), notificari (!) şi tot tacâmul pe care îl cunoaşteţi cei mai mulţi dintre voi.

Pasul doi de urmat a fost să găsesc locul de unde să cer voie afară. Am săpat niţel şi am găsit, m-am spovedit atunci lui facebook că vreau sa-l părăsesc  for ever şi zic gata, ce a fost mai greu a trecut, dau să logout şi ce să vezi? Prietenia la nevoie se cunoaşte. El, amicul facebook, zice stai puţin! Cum să pleci aşa? Eşti sigură? Răspund DA! Păi şi poţi să-mi spui şi mie de ce vrei să pleci completând un chestionar? Zic NU! Păi atunci, zice el, nu iese nimeni, că durează. Cum aşa? Zic. Păi te las să te mai (răz)gândeşti, să  te mai analizezi înlăuntrul tău, să vezi dacă chiar vrei să-ţi ştergi contul, că după aia nu mai poţi să ai acces la binefacerile socializării virtuale and so on.

Îmi spun (în sinea mea, că la pasul ăsta nu aveam vreun câmp de completat unde să-i spun că nu vreau timp de gândire, nici preaviz, nici mila lui, nici grija lui de facebook) că aici mi s-a înfundat şi dau să caut o alta portiţa de ieşire. Nimic. Ba da! Am găsit un buton fermecat, care zicea Confirmă! Adică să confirm solicitarea de eliberare din funcție.  Fericire mare, click Confirm! Şi dau să logout. Tot nu e gata, mai zice facebook îmbufnat dar generos. Contul tau va fi şters definitiv abia peste x săptămâni, la data de ……

Adică, mascat, ma mai tine pe lângă el o vreme, cu gândul că poate îmi schimb atitudinea sociopată şi revin la sentimente mai bune. Dar eu ioc, aștept fericită ziua despărțirii, precis va avea el grijă să mă mai întrebe din când în când de sănătate și de intenție, mă va mai atenționa de câteva ori că nu e bine ce fac și va încerca să mă readucă pe calea cea buna. Dacă la data stabilită pentru divorț nu se potolește, am de gând să-l dau in judecată. Problema e că el are “prieteni” mulți și eu nici măcar unul-doi pe care să-i adun de martori.:))))

Written by asacredeu

septembrie 23, 2012 at 1:29 pm

Postat in Uncategorized

Şi eu cu cine votez???

with one comment

Mare forfotă mare… De vreo două luni încoace, mioriticele plaiuri pe care (încerc să ) trăiesc sunt într-o continuă mişcare haotică menită să arate cetăţeanului de rând, mai mult sau mai puţin turmentat, ce împliniri măreţe pot realiza (deja) aleşii atunci când îşi pun mintea şi stafful la treabă. Totodată, dar pe de altă parte, potenţialii aleşi-în-devenire se îngrămădesc cu mic cu mare să arunce cu lături unii in alţii şi toţi în deja-aleşii care s-au lăfăit un mandat ori două prin scaunele călduţe ale consiliilor noastre locale şi judeţene cele de toate zilele.

Afişe electorale cu figuri nătângi privesc spre tine din toate părţile încearcă să te convingă să pui ştampila pe numele lor în data de 10 iunie a anului de graţie 2012, unii cu degetul arătător îndreptat stângaci spre nişte poze care ar reprezenta (cică) esenţa unor promisiuni făcute plebei şi pe care, vezi Doamne, le-au onorat, alţii făcând noi promisiuni utopice şi asigurându-te că numai şi numai ei le-ar putea duce la îndeplinire.

Mitinguri electorale la care nu mai participă aproape nimeni, cu excepţia celor plătiţi să strige sloganuri stereotipe, mişună firav pe străzi. Reprezentanţi ai puterii şi opoziţiei îţi oferă diverse obiecte promoţionale înfierate cu numele partidului pe care încearcă să-l propulseze la cârmă. Unii bat la poartă şi te cadorisesc cu o găleată electorală (la sate) alţii ies în străzi când plouă şi îţi intind generos o umbrelă electorală cu menţiunea „Partidul nostru vă apără de vreme rea” (la oraş). Alţii trimit scrisori lacrimogene pensionarilor, explicându-le cum vor avea grijă de dumnealor dacă vor câştiga, cum le vor oferi pensii municipale (ce??????) şi cum vor veghea la bunăstarea bătrâneţilor lor….

Să mori de râs, nu alta…..

Cred că văzut de sus, în ansamblu, forfota de care vorbeam trebuie să fie teribil de amuzantă. Echipe colorate de Dorei care fac pe asfaltatorii (un Sfarmă Piatră, un turnător, un şef şi restul –  galerie fumătoare şi băutoare de diverse licori alcoolizate sau nu), grupuri de Gigei care plantează ( a câta oară?) flori în faţa primăriei, angajaţi ai firmelor de salubritate care plimbă măturici vesel colorate ca şi cum ar duce un bişon în lesă şi care veghează aşadar la menţinerea purităţii oraşului… Toţi puşi brusc în mişcare de magia apropiatelor alegeri, a căror trecere, peste o săptămână, va opri, tot brusc şi tot ca prin magie, întreaga forfotă de care vorbim.

Apoi va începe pomana porcului, respectiv împărţirea ciolanului, şi toate bătăile astea de cap vor fi date uitării. Vom putea iar trăi liniştiţi printre gropi, gunoaie, bălţi, griji, lipsuri şi şmecherii până la următorul deranj electoral.

O duduie care m-a sunat în numele unui partid, nu contează care, pentru a mă convinge de beneficiile de care ar putea avea parte comunitatea dacă ar câştiga partidul ei alegerile şi, respectiv, dacă aş pune ştampila pe ei, mă tot întreba insistent dacă voi merge la vot. Păi da, sigur, voi merge. Dar mă voi afla, pentru a nu ştiu câta oară şi alături de nu ştiu câte alte milioane de români, în rolul cetăţeanului turmentat, frământat veşnic de întrebarea „Da’ eu cu cine votez??”. Şi asta pentru că, din păcate, România mea de azi nu e cu nimic diferită de cea de atunci a lui Nenea Iancu…….

Written by asacredeu

mai 31, 2012 at 7:14 am

Postat in Uncategorized

here, in the middle of nowhere

with one comment

După primele zăpezi venite, desigur, pe nepusă masă în ţărişoara mea mereu luată prin surprindere de câte un complot pus la cale de mama-natură, ea, ţărişora, s-a blocat. Normal că s-a blocat, ce, voi nu aţi fi rămas perplecşi să vedeţi că, după ce s-a jucat de-a vara-toamna cu noi până la sfârşit de ianuarie, iarna s-a hotărât că a sosit momentul să-şi facă intrarea furtunoasă şi să îşi aducă buluc tot arsenalul de zăpezi, crivăţ şi îngheţ? Aşa se face că brusc s-au oprit trenurile, s-au închis drumurile (fie ele chiar autostrăzi), a picat curentul şi mulţi oameni s-au trezit îngopaţi sub troiene, în propriile case.

Că iarna a venit pe la spate şi în mare forţă, e un fapt incontestabil. Dar că în plin secol XXI,  în plină eră a înaltelor tehnologii şi după zeci de ani de experienţe care ne-au luat prin surprindere, prima ninsoare serioasă ne-a prins iar pe picior greşit, asta nu prea mai e de înţeles. Că se sapă mai mult la deszăpezirea ….. utilajelor de deszăpezire decât la scoaterea la lumină a celor prinşi sub nămeţi, că prefecţii nu-şi trimit unii altora  ajutor fiindcă nu s-a declarat oficial stare de urgenţă, că oamenii petrec zile întregi prin trenuri rămase înţepenite între staţii pentru ca la sosirea la destinaţie să li se spună că nu vor fi taxaţi în plus pentru timpul petrecut în vagoanele groazei, toate astea par desprinse din povestiri din epoca de gheaţă.

Mai mult de atât, nimic nu ne garantează că din suferinţa celor sinistraţi şi bâjbâiala celor presupus responsabili am învăţat ceva. O fi repetiţia mama învăţăturii, dar nouă, tot ce s-a repetat an dupa an, nu ne-a adus nici un plus de înţelepciune, nici un strop de experienţă, nici o îmbunătăţire a vitezei de reacţie.

Şi mai trist este că, după ce iarna îşi va slăbi strânsoarea, va veni, tot pe nepusă masă, primăvara cu dezgheţul ei destrăbălat care va topi troienele şi va da drumul apelor nestăvilite. Iar dezastre, iar oameni năpăstuiţi, iar materie primă pentru mass media. Noroc însă că apoi, în lunga vară fierbinte, vom avea destul timp să uităm ce am avea de făcut pentru ca următoarele ierni şi primăveri să nu ne mai surprindă. Cri cri cri…… toamnă, iarnă, primăvară gri….. noi chiar nu credeam c-o să mai vii……

Written by asacredeu

februarie 12, 2012 at 3:27 pm

Postat in Uncategorized

Poveste de (fiecare) Crăciun

with one comment

Atât cât firul memoriei îmi permite să-mi amintesc despre Crăciun, frumuseţea ritualică a pregătirilor întâmpinarii Naşterii Domnului a fost, în casa mea, mereu prilej de bucurie.

Primele amintiri se pierd undeva în anii copilăriei inocente în care credinţa în Moş Crăciun era solidă şi de necontestat şi şi-au păstrat prospeţimea, cu siguranţă, numai datorită repetării lor cu statornicie şi fără concesii făcute vremurilor mai mult sau mai puţin favorabile păstrării tradiţiei.

Aşadar de acolo de unde încep să fiu eu însămi conştientă de măreaţa întâmplare a Crăciunului prin participarea personală la întâmpinarea sa, amintirile sunt clare şi ordonate:

Primul eveniment era procurarea unui brad mare şi adevărat, care să se potrivească dimensiunii camerei în care era instalat în fiecare Ajun, la loc de cinste. Asta nu era simplu deloc, mai cu seamă în acele vremuri de asiduă încercare a regimului de a ne face să uităm obiceiuri străvechi şi de a le înlocui cu false închipuiri desenate de minţile diabolice ale celor care ne conduceau.  Ei vroiau să îl transforme pe Moş Crăciun în Moş Gerilă, bradul de Ajun în brad de Anul Nou, colindele de Naşterea lui Isus în cântece patriotice şi pe noi în nişte păpuşi defecte fără trecut şi fără credinţă. Nu au reuşit, şi pentru asta trebuie să-i mulţumesc necontenit Domnului.

Deci procurarea bradului era primul pas, deloc uşor, deoarece în mod deliberat brazii apăreau în pieţe dupa Crăciun. Totuşi, ca un popor cu gene de corupţie ce suntem, mereu se găsea, mai ascuns vederii sau mai timid, câte un negustor care îţi şoptea pe stradă numai ca o părere: “Nu vreţi un brad clasa întâi? Haideţi să vi-l arăt!” şi dacă aveai curajul să crezi că omul era un simplu vânzător suficient de lacom cât să-şi rişte pielea pentru comerţul început înainte de semnalul dat de mahării comunişti, îl urmai. Aşa au făcut şi părinţii mei an de an şi aşa am avut brad împodobit în fiecare seară de Ajun a vieţii mele!

Onoratul şi mult vânatul oaspete îşi petrecea apoi câteva zile în curtea casei, ascuns privirilor prea curioase ale unor eventuali trecători interesaţi de capra vecinului şi desfătându-şi cetina cu fulgii de nea care, în acele vremi, încă se porneau la timp ca să fie sărbatorile albe şi normale.

Cumva, în urma intervenţiilor tehnice ale Tatei sau Bunicului, Măria Sa Brăduţul apărea ca prin farmec pe 24 decembrie în sufrageria dezmorţită cu greu de focul care, vă amintiţi, abia pâlpâia in sobe, gata-gata să se stingă la orice adiere. Nu era presiune la gaze.

Apoi urma expediţia fermecată în cămară, expediţie la care mi-au trebuit ceva ani ca să-mi fac curaj să particip! Iniţial era doar Tata care pătrundea acolo, eu rămâneam afară, cu un amestec de teamă  şi curiozitate, aşteptând comorile. De fapt nu era cămară, ci ….. cămara din spatele cămării, o încăpere mică şi camuflată privirii de o uşă din zid, despre care auzisem poveşti cum că ar fi servit drept adăpost pe timpul războiului.

În fine, de acolo Tata îmi înmâna ceremonios cutii şi cutiuţe, pachete şi punguliţe, vechi şi prăfuite dar cumva mereu noi, fascinante prin conţinutul lor fermecat.  Purtate cu grijă pe braţe până în sufragerie, aceste minunate cutii ale Pandorei aterizau pe masă şi pe podea, de acolo începând una din marile desfătări ale copilăriei mele:  stergerea de praf şi deschiderea fiecăreia dintre ele, revederea anuală cu fiecare globuleţ, bucuria redescoperirii fiecărei figurine uitate, inventarierea meticuloasă a bogăţiilor ascunse timp de 12 luni şi mai ales sentimentul indescriptibil de aavea în faţă un obiect cunoscut dar care mereu părea complet nou, tocmai prin absenţa sa din faţa ochilor mei în restul anului.

Baloane de sticlă fină pictate cu măiestrie, ţurţuri  şi păsări de sticlă (cu zeci de ani mai bătrâne decât mine!!!!), conuri de brad, nuci învelite în poleiala rarelor ciocolate primite pe atunci de la Moş,   lumânărele delicate cu picioruş de metal ca un clips pentru prinderea de crengile bradului, steluţe cu sclipici, beteală de argint şi clopoţei cu glas cristalin… ce altceva să-ţi doreşti mai mult? Aş fi putut sta ore în şir în faţa acestor obiecte nepreţuite, admirându-l pe fiecare, ascultând povestea lor, minunându-mă de fiecare licărire, ca şi cum ar fi fost prima data când le vedeam. De fiecare data era ca prima dată! Şi ăsta era miracolul!

Ultima desfăcută şi cea mai mică dintre cutii adăpostea alte două mari comori: vârful de brad, decanul de vârstă al tuturor obiectelor, şi instalaţia de pom, un şirag preţios de steluţe delicate legate între ele cu un firicel subţire care, când era legat la priză, le dădea brusc viaţă şi le făcea să strălucească la fel ca stelele adevărate. Ce minune!

Când în sfârşit fiecare dintre cele enumerate mai sus îşi găsea locul potrivit printre crengile bradului, cutiile goale erau închise şi puse la loc, până în ziua când urmau a redeveni adăpost globuleţelor, dar la ziua aceea nu mi-a plăcut niciodată să mă gândesc…..

Apoi începea aşteptarea. Pentru mine. Ceilalţi aveau încă multă treabă, casa trebuia dereticată încă odată, sarmalele fierbeau, cozonacii creşteau în tăvi şi în rugăciunile Bunicii să nu se stingă gazele, Bunicul aştepta la o coadă lungă pâinea, Mama şi Tata aveau drumuri de făcut până la lăsarea serii.

Următoarea amintire este legată de noaptea de Ajun, în care mereu îmi propuneam să rămân trează până la venirea Moşului dar în care, desigur, mereu adormeam, urmată de dimineaţa Crăciunului, când mă trezeam invariabil în sunetele colindelor pe care Tata avea întotdeauna grijă să le pună să cânte in surdină la magnetofonul din sufragerie.

Timpul a trecut de atunci şi viaţa odată cu el, mulţi dintre cei care cândva îmi făceau Crăciunul frumos s-au dus dincolo, la stele. Totuşi, prin nu ştiu ce mecanism magic, aceasta rămâne pentru mine cea mai frumoasă sărbătoare din lume.  Pregătirile pentru întâmpinarea Naşterii Domnului mi-au rămas în sânge, le-am preluat cumva din mers de la bătrânii mei, fără să mă gândesc, ca pe ceva ce se transmite în mod firesc de la o generaţie la alta. Poate le-am mai adăugat ceva de la mine sau poate am mai uitat câte un amănunt din ceea ce făceau ei, dar obiceiul îl am în mine ca pe ceva sfânt, şi cred că aşa va fi câtă vreme eu voi fi pe aici.

Bradul de Crăciun îmi aduce aceeaşi bucurie ca în copilărie şi, cu toate că vremea aceste sărbatori este pentru totdeauna legată de plecarea unora dintre cei mai apropiaţi oameni  (la gătitul bradului, odată, a plecat Bunica iar la strânsul bradului, mai târziu, a plecat Tata), nimic nu mă poate opri în continuarea acestei tradiţii minunate. Este, cumva, ocazia de a redeveni copil, de a uita relele şi de a-mi aminti cele bune, este timpul dăruirii şi iertării, timpul de a fi cu cei dragi de aici şi de a nu-i uita pe cei dragi de dincolo.

Written by asacredeu

ianuarie 3, 2012 at 12:28 pm

Postat in Uncategorized