Te iubesc, te urăsc, te iubesc!

La multi ani, România mea!

 

Nici nu știu ce aș putea să-ți urez, pentru că de fapt ceea ce îți doresc ție, îmi doresc mie…..Te-am iubit, te-am urât, apoi te-am iubit iar. Te iubesc, te urăsc, dar mai mult te iubesc. Te-am părăsit, m-am întors la tine, apoi te-am părăsit iar. Plec și mă întorc, dar și când sunt departe de fapt sunt tot acolo, la Tine. Mă mândresc cu tine și îmi e rușine uneori cu tine. Sau de tine! pentru că am înțeles, cu timpul, că TU ești perfectă! Noi, oamenii tăi, suntem altfel decât ar trebui să fim….. Tu ai tot ce trebuie să aibă o țară, dar nu ai copiii pe care îi meriți.

Ca să te iubesc, trebuie să învăț să mă iubesc pe mine. Ca să nu îmi fie rușine cu tine, trebuie să învăț să fac ce trebuie ca să nu îmi fie rușine cu mine. Asta cred că este soluția ecuației cu prea multe necunoscute aflate în mâini dirijate de minți adeseori rău intenționate, care vor să îți ia totul fără a-ți da nimic în schimb.
Poate că cel mai mare dușman al Tău este poporul tău, care te otrăvește, te dezbracă de păduri și grâu, îți vinde comorile pe nimic pentru un bacșiș, te face de râs în fața străinilor și se lasă condus spre o soartă pe care o el, poporul, o merită. Dar Tu nu! Tu meriți o soartă mai bună, mai mult decât vorbe mari și goale.
Plec, mă întorc, plec iar…. Dar inima îmi e acolo mereu, la Tine. Acolo e Mama, acolo e mărul înflorit din spatele casei, acolo e Casa, acolo e ACASĂ, orice aș face și orice s-ar întâmpla. Te iubesc și te urăsc la fel cum mă iubesc și mă urăsc pe mine. Dar îmi e dor de Tine în fiecare vis și în fiecare respirație, îmi scurg viața între două reveniri la Tine și știu că, într-un fel sau altul, sunt și voi fi mereu Acolo. Și îmi doresc să găsesc calea de a îți da în schimb ceea ce Tu îmi dai mie bun. Și puterea de a repara ceea ce am stricat. Și înțelepciunea de a opri răul pe care ți-l facem zi de zi.
La mulți ani, România mea!