Castanii

Duminica. Bulevard. Castani infloriti. De cand nu am mai trecut pe aici asa, fara scop? Mereu se gaseste altceva de facut, zilele trec, orasul se schimba, iar eu nu mai stiu nimic de el, adica de locurile care inca au ramas frumoase, cum e bulevardul. Alerg aiurea in diverse directii, fac tot felul de treburi care se transforma intr-o rutina zilnica, unele din ele nici macar nu sunt asa de urgente, dar parca poti sa te pui cu prioritatile setate de creier? Si cand intamplator trec pe langa castani, constat ca aproape uitasem de ei. Ei, care m-au insotit in fiecare zi, timp de opt ani, in drumul catre scoala. Ei, care mi-au fost umbrela in zilele ploioase sau in cele prea insorite. Ei, care imi zambeau in fiecare primavara cu florile lor ca niste ciorchini ciudati. Ei , care ma faceau sa tip de bucurie cand incepeau sa-si scuture primele roade pe trotuar, castane lucioase cu un singur ochi alb, dezvelindu-si rotunjimile din carapacea verde si tepoasa. Imi umpleam buzunarele si ghiozdanul cu colectia de toamna, le asezam cu grija ca pe niste trofee pe rafturile bibliotecii si pe marginea ferestrei pana cand nu mai era nici un locsor liber. Ei, care stiau primii supararile si bucuriile mele de copil, nazbatiile si secretele, notele bune sau notele rele. Era sa uit de ei, noroc ca mi-au iesit in cale si m-au facut sa ma opresc un moment, sa-i salut, sa-i recunosc pe cei mai batrani, sa-i intalnesc pe cei mai tineri. Le-am promis ca voi trece mai des pe langa ei, sa vedem daca reusesc sa ma tin de cuvant.

sofer, adjectiv

Azi am mers cu microbuzul. Ma duc in statie, dau sa urc, soferul face semn sa vin  in fata, ca in spate e full. OK , zic, locul mortului e pana la urma si el un loc. Urc, salut, platesc, porneste, baga viteza. Caut centura de siguranta. O gasesc. Nu e nevoie sa o puneti – zice. E asigurarea mea de viata – zic. Zambeste zeflemitor si tamp. Baga viteza si mai mare. Imi fixez centura. „Daca chiar vreti, puneti-o” nu se poate abtine sa mormaie. „Cred ca dvs. trebuia sa ma obligati sa o pun, asa e legal” replic. Da din cap plictisit, nu a inteles mesajul, el nu trebuie sa nimic, doar sa accelereze ca un psihopat. Da muzica tare si caldura si mai tare. Vorbeste la mobil. Microbuzul e plin, afara ploua si e frigut, noi, pasagerii, inca respiram, deci se face abur. Are ventilator, dar e pe OFF, prefera sa stearga parbrizul cu un maieu vechi. Ma gandesc la principiile termodinamicii, la condens si alte alea, oare n-o fi mai eficient ventilatorul? Da muzica si mai tare. Zambeste tamp. „E groaznic de cald” zic. Da caldura mai incet.  Aplica iar „dezaburirea cu maieu”. Vorbeste iar la mobil. Baga viteza. Un camion ne taie calea. Pune frana. Aproape ca se izbeste cu capul de parbriz. Injura. N-are centura. E randul meu sa zambesc. Se intoarce catre mine: „sunteti ok?”. „Da, zic, eu am centura. Multumesc de intrebare!”. Se stramba dezaprobator. Accelereaza. Vorbeste la mobil. Mai am 10 km si ajung. Doamne, ramai cu mine! Ajuta-ma sa ajung intreaga la destinatie, si eu, si restul de pasageri! Depaseste. Accelereaza. Doamne, nu ne parasi! Ajungem. Desfac diabolic de incet centura. De data asta nu mai salut. Cobor. Rasuflu usurata. Doamne, iti multumesc! Zambesc. De-acum sunt pe picioarele mele!