Bunicii

 

Bunicii mei nu mai sunt aici. S-au dus, pe rand, acum multi ani, dincolo.

Uneori ii simt aici, se arata cateodata intr-un vis ciudat, dar mai adesea ii simt aproape cand fac ceva ce-mi aduce aminte de ei.

Bunica mea n-a fost mamaie, nici buni, nici mama-mare. A fost Mamama. Ce-o fi fost in capul meu de am botezat-o asa? Carevasazica un fel de mama, dar mai apasat, mai cu prestanta, adica o mama si jumatate! MAMAMA!

Mamama a fost mereu, pe timpul cand am petrecut impreuna in viata asta, neschimbata. Mica, harnica, blanda, impaciuitoare, credincioasa, iubitoare, gospodina, bunica, mama, sotie, sora, cumnata, fiica. Nu, fiica nu a prea fost, mama ei a murit de tanara, deci in concluzie Mamama a fost mereu tot ceea ce inseamna datorie si responsabilitate si nu a fost cam niciodata ceea ce inseamna ocrotire, rasfat, lipsa de griji…. Nici nu ar fi putut sa fie asa, ei i se potrivea doar postura asta pe care o stiu eu.

Mainile ei imi spuneau mereu o poveste: povestea painii calde, povestea dantelei din macramé, povestea supei cu galusti, povestea ferestrelor spalate in Saptamana Mare, povestea cartii de rugaciuni, povestea butonierelor migalite cu acul, povestea cafelei proaspat macinate cu rasnita de alama . Maini mici si aspre, invatate cu tot felul de munci si inzestrate cu tot felul de talente.

Chipul ei era mereu senin. Vesela sau trista, odihnita sau nedormita, linistita sau ingrijorata, sanatoasa sau bolnava, pe chipul ei vedeam mereu pace. Cum facea oare?

Mersul ei era mereu tantos, mandru, fie ca se pregatea sa mature casa, fie ca se pregatea se plece, gatita simplu si frumos, intr-o vizita. Mergea dreapta, cu pasi mici si egali, de parca niciodata nu o apasase vreun necaz care sa o faca se se aplece.

Vorbea frumos cu toata lumea, dadea cu drag din putinul ei si altora, ii mangaia si rasfata pe cei dragi, mergea duminica la biserica,

O necajeam adesea, eram obraznica uneori, faceam prostii copilaresti, dar ea nu se supara niciodata. Stia ca o iubesc.

Azi o am doar in inima si, arareori, in vis. O am langa mine de fiecare data cand fac paine, cand cos, cand macin cafeaua cu rasnita ei, cand ii privesc dantela.

Mamama a trait simplu si s-a stins simplu. A plecat cuminte, intr-o dimineata de Craciun, lasandu-ne cozonacul proaspat. L-am mancat singuri, noi, cei ramasi. Avea gustul mainilor ei aspre si al lacrimilor noastre sarate.

Bunicul meu n-a fost nici el nici tataie, nici bunicu’, nici tata-mare. A fost Papà. Pe el nu l-am botezat eu, am preluat termenul de la adultii familiei. El era deci Papà pentru noi toti, adica Sefu’.

Papà a fost , pentru mine, mereu la fel: inalt, cu parul des si alb, cu tigara in coltul gurii, mesterind tot timpul cate ceva si inventand cele mai neinchipuite cantece si formule de alint pentru nepoata-sa: “manca-l-ar tata de pistragoi”, “unde-i pistragulea lui papa?” si altele cate si mai cate. Nu stiu sa traduc pistragoi. Pistragoi eram eu, pentru el. Si asta era gradul suprem de alint pe care il poate primi un nepot in viata sa!

Si mainile lui imi spuneau povesti: povestea lemnului lucrat in strung, povestea gardului de la tara, povestea uneltelor din atelier, povestea vitei de vie care plange cand o tunzi. Maini frumoase , de desenator, mestesugar, constructor, gradinar.

El avea si povesti vorbite. Era cel mai simpatic narator si cel mai mare inventator de expresii exagerate. In papucii lui erau, de exemplu,“catralioane” de furnici….

Papà injura mai tot timpul. O facea cumsecade, cu patos, ca un barbat adevarat. Dar injuraturile lui nu erau niciodata vulgare sau neortodoxe. Dimpotriva, erau o desfatare pentru urechea oricarui ascultator, fiindca in ele totul era diminutivizat pana la alint iar originalitatea lor era demna de invidia oricarui lingvist cu studii: sfintisorii, pastisorii si dumnezeirasii erau cele mai “dure” excese pe care le facea, iar rezultatul final era un soi de incantatie la care singura reactie posibila a auditoriului era sa izbucneasca in hohote de ras.

Se aprindea repede si ii trecea repede iar pe mine nu se putea supara niciodata.

Azi il am doar in inima si arareori, in vis. Il am langa mine de fiecare data cand mesteresc ceva sau cand imi descopar vreun talent ascuns.

Cand s-a stins am simtit pentru prima data in viata ca suntem muritori. Stiam asta din carti si din auzite, dar nu constientizasem ca moartea e o certitudine. Poate singura….

Cu toate astea, astazi, cand merg la cimitir nu simt ca merg la ei, parca totusi ei sunt altundeva, mai sus si mai aproape.