Am innebunit?

Pesemne ca da! Unii ar zice ca nu mai era loc de innebunit, ca sunt deja dusa demult!!! Dar nu le dau satisfactie inca.
M-am apucat sa fac de mancare. Mi-era dor de varza noua a la Cluj. Si m-am pus pe treaba: ceapa, varza, carne, mirodenii, etc etc. Cand ajung la varza si dau sa o tai, vad niste gaurele pe alocuri. Tai in doua, tai in patru, cand, dintre doua foi, apare un viermisor subtirel si agitat, scapat de ghilotina ca prin urechile acului. Il privesc, ma priveste, si ceea ce acum 20 de ani s-ar fi transformat intr-o scena isterica cu tipete si grimase de scarba, azi a fost doar un zambet! M-am bucurat sincer ca-l vad! asta inseamna ca varza mea nu e chiar plina de otravuri si chimicale, daca el a putut trai acolo. Intr-un amalgam de fructe si legume importate, toate mari, lucioase, frumoase, fara viermi si fara gust, varza mea are viermisorul ei si gust dulce. Si el, viemisorul, ca un purtator de vesti bune, mi-a inveselit ziua! Imi spune omul meu adesea ca ajungem, pe zi ce trece, sa ne bucuram de lucruri din ce in ce mai marunte. Asa e! Important este sa le vedem si intelegem. Uite asa, de la viermisor, am lasat mancarea balta si am venit aici sa vi-l arat si voua! Deci, am innebunit?

A darui, daruire

Foaie verde, de dai, n-ai, ia nu da sa vezi cum ai!
Nu, a doua parte nu se aplica in cazul meu. Eu sunt un caz fara speranta de recuperare.
Imi place sa primesc, dar imi place si mai mult sa dau. Cand dau, parca primesc, asa se simte la inimioara. Inconvenientul e ca uneori, cu cat dai, cu atat se cere mai mult, fara a primi nimic in schimb, nici macar sentimentul ca ai facut bine ca ai dat.
Demodata cum sunt, ma straduiesc sa tin minte aniversari si date importante pentru altii, sa trimit maldare de felicitari de Paste si Craciun, vederi din locurile unde uneori ma aflu. Rezultat? O voce grabita care zice multumesc in sensul ca „scuze, sunt cam ocupat momentan”. Doua-trei felicitari (care veneau oricum, ca si expeditorii sunt tot din categoria fara speranta), in cele mai multe cazuri un SMS ready-made, marime si model universal, care sa vina bine la toti destinatarii. Inima, sentiment, caldura, ioc.
Si tot demodata cum sunt, imi ocup pana la ultimul minut ajunurile de sarbatori sau zilele trecute in ortodoxul nostru calendar cu mentiunea „pomenire” framantand, cocand, aranjand pachete, bucuroasa nevoie mare sa le daruiesc fie ca semn de sarbatoare, fie „de sufletul celor dusi”, in functie de ocazie. E placerea mea, sa fac si sa dau ceva facut de mine, nu doar din ingredientele obisnuite, ca mai pun si nitel suflet (esenta ,desi rara, total depreciata pe piata de azi). Rezultatul: de la ” ce dragut ca te-ai gandit” pana la „da’ un banut nu ai de dat, Domnita?”, depinde de protagonist.
Iar dupa ce trece episodul „sa fac si aia, si aia, sa fie, sa se bucure, lui X ii place cu nuca, lui Y ii place verdele, lui Z ii placea mai dulce” etc etc ma trezesc intrebandu-ma obosita si totodata multumita de rodul muncii mele: Da’ la mine cine se gandeste acum? si cine se va gandi mai apoi?
Gresit, stiu. Nu asa trebuie abordata problema, dar parca nu sunt si eu om?
In principiu, trebuie gandit asa: fac ceva cu drag, cred in ceea ce fac, incerc sa transmit un mesaj prin fiecare detaliu care poate fi purtator de mesaj, ma bucur sa dau ceea ce am facut si … stop joc! Orice gand venit peste acest nivel strica toata povestea.
Ca pana la urma, daruind cuiva ceva, imi daruiesc si mie bucurie. Gata, s-a elucidat! Deci am impacat si capra si varza. Mai am de omorat lupul ala care intreba rautacios mai sus „da’ la mine cine se gandeste?”……
http://www.razboiulnevazut.org/articol/48/Daruind-vei-dobandi