Minciuni si minciunele

 

O cunosc de multa vreme. E peste tot, in fiecare casa, om, film, campanie electorala, carte, magazin, ziar. Minciuna e parte din viata noastra de zi cu zi, adesea inofensiva sau gratuita, dar de multe ori deranjanta si revoltatoare. Depinde de situatie. Nu cred ca e om care sa nu fi mintit vreodata in viata. Uneori mintim ca sa ne scuzam nestiinta, sa evitam o vizita plictisitoare sau ca sa scurtam o conversatie neinteresanta. Astea sunt minciuni nevinovate si spontane, cu rol mai curand de autoprotectie fata de un factor care ne displace. Apoi sunt minciunile ceva mai elaborate, oarecum premeditate, dar fara urmari serioase, de care ne folosim cand vrem sa scapam de o corvoada fizica sau mentala. Aceste doua tipuri de minciuni sunt aproape inofensive si sunt, intr-un fel, dreptul nostru de proceda, in anumite situatii, dupa bunul plac. Le putem numi chiar “minciunele” , ca se le deosebim de ceea ce vreau sa vorbesc in continuare: MINCIUNA. Minciuna care supara, raneste, doare si dauneaza. Minciuna care ne afecteaza viata, care ne face sa suferim, care ne distruge credinta si care ne transforma in niste fiinte mult prea precaute, din teama de nu fi inselati.

Cand suntem mintiti de cineva important (prieteni, familie, media, colegi, conducatori), fenomenul capata alte dimensiuni si urmari, adesea ireversibile.

Daca avem de-a face cu mincinosi lipsiti de profesionalism (adica mint prost iar noi stim ca mint) – rezultatul este ca noi suntem raniti si revoltati iar ei raman fara credibilitate. Ceva ce s-a cladit in ani multi se darama intr-o clipa.

Daca avem de-a face cu mincinosi care mint bine, deci au sanse mari de a fi crezuti, cel mintit are deja un handicap, crede ceva ce nu e adevarat si inca si mai grav, poate transmite mai departe minciuna drept adevar. Un fenomen de propagare eficient si greu de oprit. Si care naste o noua categorie de mincinosi, cei care nu stiu ca mint! De orice fel ar fi, minciuna nu duce la nimic bun. Fie ca nu stim ca suntem mintiti si picam de “popa prostu’ ”, fie ca stim ca suntem mintiti si ne revoltam ca suntem luati drept “popa prostu’ ”, ea ne face rau oricum.

Si raul cel mai mare mi se pare a fi ca, nemaistiind cine minte si cine nu, ce e adevar si ce e minciuna, ajungem sa nu mai avem incredere in nimeni si nimic, sa primim cu indoiala orice informatie, sa fim suspiciosi cu toata lumea, sa ne transformam intr-un fel de Toma Necredinciosul care are nevoie de dovezi pentru fiecare cuvant spus…

Daca toti mincinosii ar avea sindromul lui Pinochio, ne-ar fi mai usor sa stim….