viata la bloc

 

Nu mai departe de ieri vorbeam cu o prietena despre minunatul trai in comun. Adica la bloc. La un bloc mai mic sau mai mare, cu una sau mai multe scari, cu patru sau zece etaje. Asa, in general, la bloc.

Despre nenumaratele avantaje ale acestui tip de habitat care ne aduce, pe langa sentimentul de nu fi niciodata singuri, posibilitati multiple de a ne petrece timpul liber fara a suferi de plictiseala sau urat.

Comunismul ne-a manat, treptat, de la tara spre orase, intr-o transhumanta dedicata nevoii de industrializare si construire a societatii multilateral dezvoltate. Am devenit, asadar, incetul cu incetul, pe parcursul catorva generatii, oraseni. Adica nu mai suntem niste tarani. Avem sansa de locui in metropole moderne, de a ne pune dosul in masina si a ne deplasa motorizat chiar si pentru a cumpara o paine, de a admira de la balcon privelisti de asfalt si betoane si, mai presus de toate, de a socializa. „De singuratate sa uiti si sa o lasi in urma ta”, va amintiti cantecul Angelei Similea ? Poate cei mai maturi sa mai stie cine e dumneaei. Ma rog, sa nu deviem de la subiect.

Deci, citadela de secol XXI, strada Pasientei (sau Sapientei?) numarul 6 (sau 9?), cladire cu 6, 8 sau 10 etaje, centrul civic. Ma trezesc brusc. Nu, nu am nevoie de desteptator, am ceasul meu biologic. Dar nici el nu e cel care ma trezeste, ci vecina de deasupra care, in fiecare dimineata, tropaie vioaie pe gresie cu niscai tocuri cui, metalice dupa tonalitate. Altfel spus ma trezesc pe heavy metal. Incerc sa mai lenevesc, poate adorm la loc. Toc toc toc, apoi liniste. Waw! A plecat! Sa-mi apropii nitel genele, macar inca vreo jumatate de ora. Visez ca alerg pe strada urmarita de o haita de caini comunitari furiosi, latra si isi ranjesc coltii la mine, latra, latra – ma trezesc. Latra cainele lui Costica de la doi, e un caine mare, frumos si frustrat de singuratate, deci latra. Tare. Gata cu somnul, in fond, o viata avem si pe aia s-o dormim? Ma duc la baie. Cred ca am nimerit in bucatarie, oare nu m-am trezit pe de-a-ntregul? Miroase a sunca prajita. Ah, ba da, am nimerit unde trebuie, asta e baia, doar ca vine pe la aerisire mirosul de la vreo bucatarie. Constructie facuta cu cap pe principul vaselor cat mai comunicante. Ma spal cu apa rece. Pun cafeaua la fiert si ies pe balconul de la bucatarie. Dimineata de primavara, cer senin, soare. Mai bine ramaneam privind in sus. Jos, in curtea interioara, e alt peisaj. Mucuri de tigara, cateva pungi de plastic, o cutie mare cu gunoi dusa pana aproape de destinatie. Ieri facuse femeia de servici curat, azi nu se mai vede, dar pana la urma nu vrem sa o vedem somera, nu? Trebuie sa aiba si ea ceva de munca in fiecare zi. Intru si dau sa deschid fereastra, am spalat-o saptamana trecuta, azi are un model „art nouveau” trasat de niste zoaie cazute liber de la un etaj superior. Ma enervez. Nu, nu te enerva, e dimineata, ziua abia incepe! Las’ c-o spal diseara iar.

Cafeaua e gata, mirosul ei ma invaluie si ma trimite spre fotoliu. O savurez si ma gandesc la nimic. Ma imbrac si ies. Fara sa ii tropai vecinului de dedesubt. Cobor in pas alert, la parter noi si noi surprize: gume de mestecat mestecate si abandonate. Le ocolesc si ies. Ce? Ploua? parca era soare? Ma uit in sus, nu ploua, isi spala vecina de la unu balconul. Pana ma dumiresc sunt fleasca. Iar ma enervez, ii zic ceva (oare ma aude?), intru, urc, ma schimb, incerc sa ma calmez. Plec iar. In fata usii, niste cocoloase. Ma uit mai bine, sa vad ce-or fi? Nu e nevoie de zoom, mirosul imi spune totul, plimbarea catelului latrator a fost mai scurta ca de obicei si in dimineata aceasta s-a sfarsit in fata usii de la intrare, la interior. El, patrupedul, si-a finalizat scopul iesirii iar bipedul sau stapan a lasat acolo dovezile trecerii sale prin efemera noastra viata. Sa stim si noi , ceilalti, ca Rex nu e constipat. Imi vine sa urlu. Urc inapoi si ma opresc la usa patrupedului. Sun cu furie. Nu e decat el, care latra de cealalta parte a usii. Stapanul a plecat la servici. Pe unde o fi iesit, sau a sarit peste cacareze si s-a facut ca nu le cunoaste? renunt si-mi propun sa sun iar cand ma intorc, dupa-amiaza. De data asta chiar plec. Incerc sa ma strecor printre masinile parcate pe trotuar; probabil ca noua ordine este: pietonii pe sosea, automobilistii pe trotuar. Sau nu, automobilistii pe sosea, automobilistii pe trotuar, pietonii unde-or sti.

La intoarcere, totul ok, pe scara e curat si liniste. Descui usa si intru. Ce bine e acasa! Ma pregatesc sa spal fereastra „art nouveau”, sa o transform la loc intr-o banala fereastra de apartament. Ma inarmez cu carpe si spray de geamuri si trec la treaba. La un moment dat vad coborand accelerat un ghemotoc. Ma aplec just in time pentru a auzi pleoscaitul de aterizare; ma zgaiesc mai bine, ce sa vezi : o bucata de piele de pui zace pe asfaltul curtii interioare. Ce vecini milosi! Poate trece vreo pisica hamesita, sa aiba si ea ceva de-ale gurii. Iar ma enervez si scot capul pe fereastra cu intentia sa vad provenienta produsului si sa trimit cateva mesaje de felicitare furnizorului. Ma retrag la timp din calea celei de-a doua ghiulele similare cu prima (logic, daca oamenii sunt doi, trepuie sa jupoaie doua bucati de pui! In fond, poate mai urmeaza si altele.) Ghiuleaua trece prin fata mea cu aceeasi acceleratie si aterizeaza aproape langa prima: lovitura de specialist! numar pana la zece si imi doresc ca legile fizicii sa se inversese dintr-o data si pielea de pui sa faca miraculos cale intoarsa pe aceeasi traiectorie si sa-i intre pe fereastra mitocanului, sa-i aterizeze pe ochi. Dar nu se intampla asta. Deh, nu toate dorintele se implinesc, iar   g=9,8 m/s²  nu se face negativ la cererea oricarui muritor de rand. Cand ma gandesc ca vroiam doar sa-mi spal un geam si am ajuns sa analizez acceleratia gravitationala realizez inca o data beneficiile traiului la bloc: ai tot timpul creierul activ!

In sfarsit termin de spalat, inchid fereastra si imi vad de altele prin casa. Un zgomot cunoscut imi rascheteaza timpanele. Oh, nu! Iar au dat manele la maxim vecinii de peste drum. Odata si odata am sa sun la politie, sa reclam ca deranjeaza linistea publica. Care liniste, poate sa intrebe Domnul Politist? Si aici ar avea si el dreptate: printre claxoane, latraturi de caini intra si extracomunitari, motoare ambalate si altele, cum sa mai fie ceva ce ar putea adauga niste decibeli in plus? Inchid toate usile si ma duc sa citesc ceva. Privesc  aiurita fereastra spalata. Are un model nou. Oare cand a aparut? Nu mai am energie sa ma enervez. Doamne, totusi, nu ai putea sa te mai gandesti putin la dorinta mea cu privire la gravitatie??

A venit seara. Orasul s-a mai potolit, soarele apune printre blocuri, un gugustiuc intarziat se grabeste spre adapostul lui. Toc toc toc: s-a intors vecina cu heavy metalul. Patrupedul de la doi latra. Pe la gura de aerisire vine mirosul binecunoscut de sunca prajita. Ce bine e acasa! Ce bine e la oras. Va dati seama ca , daca ramaneam niste tarani, acum adormeam in miros de zarzari infloriti, ascultam cantecul noptatic al vreunei privighetori si nu vedeam prin geamul casei cu pridvor decat cerul intesat de stele? Iar maine dimineata ne-ar fi trezit vreun Cucurigu aprig de cocos constiincios. Nu se compara.