Hainele imparatului

Am fost, acum o vreme, la o expoziție de pictură. Nu spun a cui, persoană importantă. Foarte importantă.
Adică am fost practic luată pe sus și dusă acolo, sub lozinca „așa ceva vezi doar o dată în viață!”.
Aglomerație ordonată, de oameni civilizați, dispuși să aștepte oricât pentru a avea acces la porția lor de cultură.
Pliantul imi recomanda traseul de urmat pentru a pastra cronologia fireasca a evenimentelor.
Ma supun si intru in prima sala, privesc si incerc sa inteleg. Iau exponatele la rand, constiincioasa, trec mai departe si ma intorc, poate totusi e un mesaj acolo si nu l-am prins eu la prima vedere.
Sala a doua. Reprezentari din ce in ce mai bizare, neuronul meu din ce in ce mai nedumerit. Nu reusesc sa stabilesc nici cea mai vaga relatie intre titlu si tablou. In jur, lume puhoi. Unii privesc fix, se indeparteaza pentru a se apropia din nou, altii stau pe unica bancuta din sală cu mâna la tâmplă într-o poziție tip gânditorul de Hamangia. Ma intreb daca ei inteleg ceva sau se prefac doar ca să nu pară fraieri? Sunt eu singura pe dinafara? Help!
Sala a treia, la fel. Patru, cinci, sase, sapte. Deja se ingroasa gluma, stilul devine mai succint, de fapt e un fel de linie, punct, punct, linie, cerc.
Sunt disperata. De ce n-or pune ghid la intrare? Un grup de alaturi discuta ceva. Ma dau mai aproape, poate prind vreo idee care sa ma conducă spre intelegerea artistului, dar aud numai comentarii de genul „Senzational! Desăvârșit! Observati metafora! câtă subtilitate!”. da, cu subtilitatea sunt de acord, dar voi pricepeti ceva? ii intreb in gand pe tovarasii de salon. Eu NU! sincer, eu nu pricep nimic! Nu vad nici un mesaj, nici un chip, nici un copac, nici un nor! Doar linii si puncte colorate, patratele si cerculete.
Imi trece pe la urechi vocea unui vizitator care pare ca a inteles ceva (sau se face?): Ce sugestiv e plasat acel punct! priviti!
Nu mai rezist. Ori am eu un handicap grav pe tema artei expuse aici, ori cei ce se tot minuneaza in jurul meu bat campii ca sa nu recunoasca sincer ca si ei au o dilema. Simt ca traiesc punerea in scena a povestii lui Hans Christian Andersen, „Hainele cele noi ale imparatului”. Toti lauda straiele regale, dar, fratilor, hei! nu vedeti că Măria Sa e gol pușcă???
Destul e destul. O sterg de acolo prin primul orificiu cu insemnul luminos „Exit”. Sunt in strada, respir, vad oameni adevarati cu doua maini, doua picioare si un singur cap, nori albi pe cer albastru, pasari cu aripi. Toate astea au ramas normale, cum le stiam eu inainte sa intru la muzeu. Ce bine! Imi trecuse acolo, inauntru, un gand sinistru prin cap ca lumea s-ar fi putut transforma in linie, punct, linie, linie, punct. Dar nu, e asa cum o stiu. De bucurie ma duc sa fotografiez niste copaci si niste vrăbii, ca dovada ca totul e inca ok!
http://andilandi.ro/amintiri-dintr-o-altfel-de-copilarie/hainele-cele-noi-ale-imparatului/